M-am tuns…

 In Onesti, imbracat in haine de munca – ma repezise Pistu pe nepregatite ca urma sa facem cofrag la beci. Frizerita cand m-a vazut in ce hal arat si ce claie de par am in cap si-o fi facut cruce cu limba in gura ca tare speriata ma privea. I-am explicat de vreo trei ori cam cum vroiam eu sa imi aseze podoaba capilara, dar ea tot cum stia ea a facut: militareste. Am apreciat-o ca initial vrea doar sa-mi scurteze putin pleata… Kurt ma privea din oglinda, parca, cu regret si-n vreo juma de ora din oglinda imi zambeam doar eu.

Mi-a crapat hardul

Plink! si… bezna. Ce-o fi? O fi cazut curentul, un mic soc electric… hmmm.. se mai intampla. Apas cu incredere butonul Power. Nimic. Scoatem cablul de alimentare, tinem 30 de secunde, bagam inapoi si va merge. Tot nimic. O presimtire sumbra imi zbarnaie prin creieri: daca… naaa! N-are cum. Desfacem carcasa calculatorului si le luam pe rand: bios, ram, alimentare, placa audio, video, hard… Hardul? Oh, nu. Calculatorul pleaca fara hard. Schimbare rapida de jumperi, de alimentare, IDE, proba in alt calculator si deznodamantul vine sec: hardul a murit. Semnam actele si sa-i fie tarana usoara… noi sa fim sanatosi, dar, incet, incet, imensa pierdere mi se configureaza in capul care da sa explodeze: back-up-uri de la vreo 10 site-uri cu userele si parolele de rigoare, alte zeci de parole de pe la alte sit-uri, documente, programe, filme, muzica, toate s-au dus pe apa sambetei.

Din fericire, cu vreo cateva zile in urma mi-am salvat pozele pe un DVD. Macar atat. Restul e tacere.

Ce e interesant in toata marsavia asta e ca niciodata nu te inveti minte. “N-are cum sa mi se intample asa ceva… in cel mai rau caz crapa windows-ul, dar D-ul ramane. ” Si uite-asa, patitul tot prost ramane. Viata merge inainte – o luam de la capat.

Sunt…

…si eu pe aici prin lumea asta un bagator in seama, coate goale, zori de zeama.
As vrea… sa ma casatoresc cu Alba ca Zapada si piticii sa fie copiii nostri.
Pastrez… vie amintirea primei noastre intalniri.
Mi-as fi dorit… sa fiu o stea… de cinema. Sau poate o stea rock.
Nu imi place… sa ma trezesc dimineata si sa plec la servici.
Ma tem de… virusuri si virusi.
Aud… prin mijloacele media in fiecare zi cum se scufunda tara mea de glorii, tara mea de dor.
Imi pare rau… ca nu sunt singurul care aude asta.
Imi plac… Elenele si Magdalenele, Cristinele si-Alexandrinele… si melodiile cele de-amor.
Nu sunt… chiar atat de destept dar macar is curios.
Dansez… imaginar cu toate femeile pe care le intalnesc de-a lungul unei zile.
Cant… cand sunt la servici pentru ca acolo e chitara.
Niciodata… sa nu spui “Niciodata”.
Plang cand privesc… cum ne naruim, incet, incet…
Nu imi place de mine pentru ca… excelez in excese.
Sunt confuz… cand sunt intrebat « ce mai fac ». 
Am nevoie de… tine!
Ar trebui… s-o las mai moale, zau, asa.

Vecinii

Seara calduroasa de octombrie. Sunt la servici, Sam ma cheama la o bere; il simt tare suparat, poate in pragul unei noi depresii. Unde mai pui ca a inceput demersurile pentru marea despartire de mica sa sirena de la malul marii. Frunzele sunt galbene pe strada cu tei, langa noi la o masa doi indragostiti de varsta a doua.  ”Ce si-o vor mai trage cand vor pleca de aici” imi rasuna in minte. Din cand in cand tipul isi mai intoarce capul spre masa noastra atunci cand eu maresc debitul vorbelor, in mod voit, evident. Vorbim de nimicuri: meciul de aseara, Romania-Serbia ,  Windows Vista sucks, niste betoane de turnat, parchet, gresie, ceva fete frumoase vazute pe strada. 

Sam vorbeste cu cineva la telefon, eu imi continui studiul vecinilor de la masa alaturata. Tipa  arata bine in draci, pare “trecuta”, probabil are si copii dar se vede ca radiaza, are acel ceva, pe care il au fetele cand… Sam imi spune nu stiu ce despre nu stiu cine. Revin la masa noastra, raspund, trag vreo doua gaturi de bere. Tipul e inalt, atletic, cam bronzat dar stilat, educat chiar daca il privesti mai cu luare aminte. Bea votca si fumeaza. Tipa are in fata o bere din care la intervale regulate mai ia inghitituri mici. Apoi zambeste. Mama, ce zambet. “Mama, ce noapte i-asteapta!” imi trece iar prin cap. Cand Sam e preocupat cu scrierea unui mesaj imi ciulesc urechile sa prind un crampei din discutia porumbeilor. Nimicuri, dar se vede de la o posta ca se absorb din priviri. La un moment dat tipul se ridica si-i ofera haina partenerei sale pentru ca se lasase frigul. Ea il refuza initial, (cata franchete…) dar apoi accepta cu zambetul ala al ei cu tot. Sa-mi dea lacrimile nu alta. “Ce noapte ii asteapta…”.

Ma intorc la minutul 80 si ceva cand Chivu luase cartonas rosu. Pentru ce? Iti dai seama ca nu va mai juca cu Feroe, Doamne ce pierdere… Sam  citeste al 1767-lea mesaj si-si aprinde o tigara. Eu fac un tur vizual al terasei. Suntem doar noi. Eu, Sam si porumbeii. Is trecuti de prima tinerete, tipa probabil are si copii, dar ce mai conteaza cand se simt atat de bine. Si tipul e atat de grijuliu, atat de atent. Nu-i aud ce vorbesc dar vad ca se absorb din priviri. “Ptii, ce noapte ii asteapta…”

In cele din urma s-au ridicat si au plecat. Pur si simplu… ea cu zambetul ala al ei si el grijuliu si tandru. Noi am ramas la berile si problemele noastre putin mai singuri, parca. Minutul 92, 5-o pentru Serbia.

Pentru a nu stiu cata oara-n viata: Sandru!

 

Daca nu ma inseala memoria, sa fi fost vreo douazaci si ceva de escaladari a acestui mandru munte intre munti, despartitor candva de tara, unificator acum de vechi prieteni.
 Pe Sandru “l-am cucerit” cand aveam 17 ani – varsta la care bausem doua beri la o terasa chiulind de la ora de franceza. Doua beri – ce nebunie… Despre experienta contactului cu muntele scriam pe undeva: ” In momentul in care am ajuns pe varf, soarele tocmai se scurgea dupa Fagaras. Un cer de un rosu aprins rar vazut ni se deschide in fata ochilor. Nu sunt cuvinte care sa exprime aceasta uimitoare frumusete”. Hotarat lucru ca fusese dragoste la prima vedere si lasasem acolo o bucatica din sufletul meu. Aproape in fiecare an am revenit cu drag trecand prin fel si fel de peripetii comico-tragice culminand, bineinteles, cuacea intalnire de gradul 0 cu insasi Mos Martin. Despre toate astea, cu alta ocazie.
 Sandru 2009 s-a desfasurat in week-end-ul 26-27 septembrie si a avut la baza trei taguri fundamentale:
 -”La multi ani, Ioane!” -pentru ca da, pe 27 domnul inginer Ion T. a implinit o frumoasa varsta (strofa trei din “Mai intoarce Doamne roata: O duceam bine cu casa / Ma intelegeam cu nevasta / Doamne, ah, ce viata mai duceam…”)
 -”Noapte buna, copii!” -pentru ca pe unii dintre noi ne cam lua somnul si pe la urcare si pe la coborare, ca deh, nu mai suntem tineri.
 -”Man down!” -pentru ca sambata noaptea erau probleme mari cu atractia gravitationala si…
 -”Pastravii lui Dumnezeu” -pentru ca maestrul bucatar cu acte in regula, Ilie C. ne-a facut o surpriza culinara de proportii gatindu-ne pastravi in cetina de brad copti pe piatra incinsa, o reteta stiuta de el si Dumnezeu ca tare buni au mai fost.
 Da, vad ca au fost patru, ce atata taraboi?!
 In rest vreme frumoasa sambata (bautura din belsug), mohorata duminica (seceta totala), privelistea minunata eclipsata putin de prezenta unui drapel unguresc legat cu strasnicie de stalpul indicator. Dezamagire pe Seba si Bogdan ca vremea nu le-a permis sa coboare cu parapantele, devotament pe Sorin care era pe munte a doua oara intr-un timp relativ scurt.
 Un weekend frumos, adevarat – n-am asteptat degeaba “cele doua saptamani.” Prietenii stiu de ce.

 

Pentru prima data-n viata: Marea!

Cu a patra bere in mana si ceva emotii repetand pentru a nu stiu cata oara eternul vers “acuma tin o bere-n mana”. Adi completeaza cu elan: “si o beau!”, cu toate ca e la volan si se trateaza cu ceai. Sunt lucruri care le faci prima data si trebuie sa te bucuri de ele, pentru ca, cu siguranta iti vor ramane intiparite in minte toata viata. Cand am intrat in Constanta si am zarit prima particica din marea noastra neagra draga am tras un chiot de bucurie: “Ihaaaa!!!”. Melodia asociata ce rasuna in dacia fermecata, “This is the life – Amy Mac’Donald”.

 La cei 32 de ani ai mei nu vazusem niciodata marea. Stiam de ea din auzite sau vazute prin poze sau filme, ca de altfel multi din cunoscutii mei. Am preferat intotdeauna sa aleg muntele.
 Iata-ma acum, singur (Adi plecase prin Tuzla cu afaceri) fata in fata cu imensitatea albastra. Primul gand care mi-a trecut prin cap a fost ca nu e cine stie ce dar, privind mai cu luare aminte valurile ce se izbeau in stanci, nispul galben, soarele stralucitor am inceput sa inteleg… cu fiecare minut petrecut acolo, pe plaja, incepeam parca sa renasc, sa ma redescoper, sa ma umplu de viata, de optimism. Un sentiment nedefinit dar “gustos” – ca alt cuvant nu mi-a venit acum in cap. In mod ciudat, prin fata ochilor au inceput sa mi se deruleze numai amintiri frumoase, persoane de care mi s-a facut dintr-odata dor; aproape fara sa-mi dau seama deja mi se conturau planuri marete de viitor, idei, schite… eram gata, gata chiar in clipa aia sa-mi schimb viata! Noroc de telefonul care a inceput sa-mi tiuie in urechi, aducandu-ma cu picioarele pe pamant…
 ”-Unde esti, bai? Hai ca trebuie sa plecam.
 -Pe plaja, am plecat mai la vale…
 -La vale??”

Vreo asemanare?

18 septembrie – remember Baranovsky

Daca ar mai fi trait pana azi, nea Virtu ar fi fost cu siguranta unul din idolii mei. Il admiram si chiar ma atasasem oarecum de el prin cateva “celulare” (bidonase) umplute cu vin sau rachiu. Dar el “era prost si uita repede”, astfel ca niciodata nu mi-a raspuns simpatiei mele. Cel ce avea puterea de a le spune oamenilor in fata “hoti si curve” a murit brusc, intr-o zi de luni, in urma cu trei ani.

Prieteneste ii spuneam Baranovsky – de unde si pana unde, nu mai stiu.  Era un batranel complex, ciudat poate -neinteles cu siguranta- dar foarte inteligent. Era o enciclopedie de poezioare si povestioare cu talc – intamplari hazlii ale ciresoienilor de altadata - pe care, din pacate le-a dus in mormant cu el. As cuteza sa afirm ca Virtu era undeva la cumpana intre viata si abis, intre ura si iubire chiar. Pentru ca nu mergea la biserica a cules respingerea si ignoranta ciresoienilor. Le raspundea insa asa cum meritau: cu ironie si vulgaritate si pentru asta nu numai odata, nea Virtu a fost injurat, imbrancit sau chiar lovit.

Oamenii il vedeau ca pe un pierde-vara (toata ziua statea pe pod sau se plimba), un trantor care nu merita sa traiasca, un om bun de nimic. El se justifica astfel :”Mai tata, cand eram tanar ca voi si eu radeam de mosnegi dar acuma am ajuns si eu mosneag asa ca asta-i viata. Ma mai plimb incolo si-ncoace ca tare ma plictisesc. Apoi merg sa-l ascult pe Sfantul Rainer cu stirile (radioul), dupa care timpul pulabil.”  Si indeletnicirea cea mai de seama cu care-si omora timpul era bautura. Intr-un bidonas de Tanita de 200 ml isi turna vin cand avea bani sau apa cand “astepta pensia”. De aici si expresia “daca e cu apa nu are semnal celularul (ca asa-i zicea bidonasului) si daca e cu vin are o linie, doua sau trei in functie de cat de plin era.”

Nea Virtu s-a alaturat contingentilor disparuti de care amintea mereu. Am ramas mai saraci fara intelepciunea lui si poate chiar mai dobitoci pentru ca, dimineata cand plecam la munca, nea Virtu imi smulgea mereu cate un zambet: “Ia uite, calugarul dracului (pentru ca aveam pletele legate in codita), a fost la curve si acum merge la manastire sa se roage”.

O fi mai bine acolo, dincolo, mare Baranovsky. Daca crezi ca nu prea ai fost inteles pe aici, eu indraznesc sa spun ca n-aveai dreptate 100%. Cel putin mie mi-ai fost drag. Ma inclin si Dumnezeu sa te ierte – daca nu l-oi fi suparat si pe el.

Man of the year

Delirium tremens

Mi se surpa gandurile
Scuip cuvintele de parca
ma frig pe limba.
Am ochii chinuiti, privirea de nebun.

Profund abatut
Minutele trec
Incerc sa fiu natural
Dar devin teatral, chiar comic.