Film : The Secret

După un concept original de Rhonda Byrne.

Să începem direct: care e secretul? Un grup de ciumpalaci americani realizați (din câte am înțeles eu, putred de bogați) ne împărtășesc cu entuziasm rețeta succesului, bunăstării și mai ales a fericirii. Discutabil.

E cum nu se poate mai simplu: tot Universul are la bază o singură lege, legea atracției. Dacă știm să o aplicăm, dacă o înțelegem și suntem dispuși să o punem în practică pentru interesul și dezvoltarea noastră personală, tot Universul își va focaliza energia pentru a ne sprijini în această direcție. Intr-o altă ordine de idei, puterea sălășuiește în mental – dacă vrei cu adevărat ceva, obții. Dacă ești o persoană pozitivă, încrezătoare care își iubește viața vei fi exact ca un magnet în jurul căruia vor gravita astfel de persoane, care te vor aprecia și încuraja mereu. Dacă ești o persoană negativistă, închisă și refractară nu vei avea parte decât de belele – de aici înțelepciunea populară pe care o ignorăm cu atâta ușurință: „cine seamănă vânt culege furtună”, „bine faci, bine găsești”, ș.a.m.d.

 Nu trebuie decât să crezi – să ceri cu ardoare ceea ce vrei.

Filmul se constituie într-o avalanșă de sfaturi pentru a ne schimba viața. In bine. ” Nu mai este timp, începe chiar azi ” ni se repetă la nesfârșit. Și da, pentru mine efectul a fost imediat. Câteva zile dupa vizionarea filmului am avut o stare euforică, de beatitudine care cred că s-a văzut și în jur. Mi-am pus în cap să fac mai mulți bani din ciubucurile cu calculatoare și minunea s-a produs. A doua zi aveam de reparat patru laptopuri. Și să nu uităm că suntem în ianuarie. Apoi mi-am refăcut strategia de abordare a unei fete de care-mi place. Nu trebuie  să o cer de nevastă. Vreau doar să vorbim pentru că mi-e simpatică. Atât.  Și da, seara am intrebat-o daca vrea o carte și tare s-a mai bucurat și mi-a mulțumit. Si exemplele pot continua. Important e să nu renunți imediat la așa zisa noua abordare a vieții pe care o ai. Am mai citit cărți, am mai văzut filme, dar parcă „The Secret” mi-a mers direct la inimă. Pentru a-l înțelege mai bine va trebui să-l revizionez de mai multe ori. Si da… voi culege sau nu roadele ulterior.

Nu pot să nu adaug la final și nota comercială a filmului. Sunt sigur că strategia realizatorilor a fost și una de marketing, de a obține un profit din vanzarea DVD-ului, nu neapărat o mână întinsă lumii întregi, dar na, cum au zis-o chiar ei, că vrem sau nu vrem, totul se rezumă la bani. Ai bani, ai totul, sau mă rog, aproape tot…

Il poti vedea online aici.

Leapșa (part 3)

Traiesc pentru ca… respir, beau și mănânc.
Pot sa zambesc in momente dificile pentru ca… beau una mică.
 Iert pentru ca… oameni suntem.
Iubesc pentru ca… nu iubesc.
 Ceea ce ma face sa am bun simt fata de cei din jurul meu este… educația primită când eram mic.
 5 cuvinte caracteristice persoanei mele sunt… curaj, calmitate, puerilitate, vicisitudine, adonisism.
Activitatea mea preferata este… cercul clasei.
Ceea ce ma doare cel mai tare la tinerii de azi este… ceea ce-i doare pe ei de mine.
 Imi place sa aseaman viata cu… o rândunică.
Am invatat de la viata ca… printre altele acum chiar îmi pierd timpul.
Citatatul meu preferat este… „veni, vidi, pleci.”
Un citat pe care l-am compus eu este…. în curs de actualizare.

O scurtă conversație filozofică cu C.L.

Aveam o oarecare undă de bucurie prin mine că fusesem la un prieten a cărui viață se identifică din orice punct de vedere cu muzica. Nu e vreun muzician profesionist sau mai știu eu ce, e doar un om cu o sensibilitate aparte spre această artă și nu ezită să și-o expună oricui. Mi-o expusese și mie la un coniac preț de vreo jumate de oră și pentru că trebuia să-mi omor timpul cealalta jumătate de oră, după ce-mi luasem rămas bun, am intrat în cârciuma de peste drum să sting coniacul cu o bere.

Aici l-am întâlnit pe C.L. care când m-a văzut a scos un chiot de bucurie. „Bertalanule! Bem ceva?” Era terci – l-am mirosit din start, de fapt era așa cum l-am cunoscut; nu cred că C.L. s-a mai trezit de vreo douăzeci de ani din beție. Pleoapele jumate căzute peste ochii roșii, un chip obosit, bătrân la cei 45 de ani, urme de muci pe musteață și pe dosul palmei, o cămașă cândva albastră, haine murdare, toate deranjate și boțite de parcă amicul meu ieșise dintr-o cruntă înfruntare cu cine știe ce golani.

-Filozofia mea de viață Bertalanule, deschide el conversația bâjbâindu-se după brichetă, filozofia mea de viață e nespus de simplă: am luat țeapă cu viața asta… daaa… mare țeapă, dar măcar știu că în toată blagoslovia asta nu există niciun vinovat. Nici măcar Dumnezeu. Pentru că el săracu nici nu există… și începe să râdă zgomotos. O lacrimă i se scurge pe obrazul brăzdat.
-O fi existând sau nu, cine știe? Oricum nu e moșul ăla cu barbă de prin icoane. Și oricum e peste perceperea noastră… Ne-am născut catolici și am fost botezați fără voia noastră. Acuma, trebuie să credem ce ni se spune, n-avem ce face, completez eu într-un ton anapoda.

C.L. deja își scutură țigara pe lângă scrumieră bălăngănindu-se și chircindu-se haotic când la nivelul mesei când pe sub ea.

-Poate așa e. Dacă ne nășteam musulmani, evrei, mormoni sau penticostali tot un drac era. De aici pornește totul. Ne naștem cu o religie pe care nu noi am ales-o și apoi ne batem cu pumnii-n piept că a noastră e cea adevărată. Băăăă! Eu nu am nicio religie! Nu merg la nicio biserică! Inainte recunosc, mergeam, dar acuma nu mai merg.
-Poate, ar trebui totuși să crezi în ceva, revin eu tonic. Cum spuneam, e dincolo de limitele noastre de gândire ceea ce înseamnă cu adevărat Dumnezeu, dar, la urma urmei fiecare religie se bazează pe credință. Oare ce-i duce pe preoții noștri înainte cu celibatul lor, cu munca lor uriașă de a înbuna oamenii, de a-i lămuri ce e bine și ce e rău, de a le povesti biblia zi de zi, fără întrerupere, toată viața? Amice, răspunsul este simplu. Credința! Nu știu ce vizualizează dânșii cu ochii minții atunci când se roagă lui Dumnezeu, dar eu bănuiesc că într-o astfel de meditație intensă și profundă nu-ți descoperi decât propriul suflet, iar cu cât acesta este mai curat și-l „vezi” mai limpede cu atât te simți mai fericit și împăcat.
-Adică vrei să zici că Dumnezeu e în noi? Dumnezeu suntem noi?? Incă o sticlă de vin!!!
-Nu, prietene. Nu o zic eu. Au zis-o destui. Tocmai rememoram o idee din cartea ce tocmai o terminasem aseară de citit… ceva de Voltaire. In rest să ne auzim de bine și să ne revedem sănătoși. Cu bine, eu trebuie să plec.
-Stai că vin și eu.

100 – 35

Asta este a 100-a postare.

Azi, pe 1 decembrie m-am născut pentru a 35-a oară.

La mulți ani dublului eveniment!

 

 

 

Carte: “File din cartea naturii” de Ion Agarbiceanu

Agarbiceanu este un clasic al literaturii romane a carui valoare incontestabila am descoperit-o abia acum, dupa ce – fortat de imprejurari – am citit “File din cartea naturii“. Cartea este usor de citit si nu este de mirare pentru ca in ea este descrisa viata simpla a unui sat de campie de-a lungul celor patru anotimpuri. Astfel, autorul isi evidentiaza capacitatea sa extraordinara de a descrie in amanunt lucruri minore pe care le treci foarte usor cu vederea. Aproape ca simti parfumul copilariei, splendoarea diminetilor in mijlocul naturii, convietuirea cu oameni limpezi la suflet ce te intreaba de sanatate pentru ca chiar ii intereseaza lucrul asta.
Parcurgand cartea capitol cu capitol incepi incet, incet sa te identifici cu personajele si ai senzatia ca traiesti in alt spatiu, feeric; inexistent practic. Incepi sa te bucuri si sa suferi alaturi de sateni. Fiecare personaj iti devine prieten iar locurile descrise incep ati parea familiare. Scriitorul jongleaza cu starile sufletesti prin care poate trece un om. Inocenta lor se izvoreste din copilarie:

“-Da! A inflorit papadia, sopti el parca oftand usor.
-Ce-a inflorit? il intreba copila.
-Papadia, nu vezi?
-Ce-i aia papadia?
-Pai, floricelele astea, asa le cheama. Tu nu stiai?
Anicuta clatina din cap (…) dar nu-i placu numele: niste flori asa de frumoase sa aiba un nume asa de urat!”

Sau…

“Curtea era pustie, tinda era goala, pretutindenea liniste, nici o miscare. Copila se infiora toata si se strecura cu mare teama in odaia bolnavei.
Mama Mariutii statea la capataiul ei cu o luminita de ceara aprinsa in mana. Dar, oare, era mama-sa? Nu mai semana! Asta era o femeie uscata si batrana.
Ii veni sa iese repede pe usa, dar ochii ii ramasera pironiti pe fruntea Mariutii. Ce alba era! Si cum juca deasupra flacara luminitii peste ochii inchisi. Copila adormise pe veci, si mama-sa nu credea.”

Un tăntălău vorbește de români

          
Mai pe la TV,  mai pe internet am reușit să văd și să mă minunez de cele opt episoade ale serialului „An Idiot Abroad” produs de Ricky Gervais și Stephen Merchant pentru Sky 1. Documentarul ne arată cele șapte minuni ale lumii moderne văzute prin ochii lui Karl Pilkington, un englez sedentar care n-ar da nimic in lume pentru fotoliul său confortabil de acasă. Totuși, până la „minune”, pe parcursul fiecărui episod, Karl este nevoit să treacă prin diferite experiențe, uneori ridicole, alteori periculoase ce fac referire la obiceiuri locale, experimente puse la cale de amicii săi din biroul din Londra, Ricky și Stephen.

Dincolo de succesul răsunător al serialului – „An Idiot Abroad” a bătut toate recordurile de audienţă când a fost difuzat în Marea Britanie – nu pot să trec peste „șarlatanismul estetic” care se ascunde în spatele unui reality show cum e cel de față. E de la sine înțeles că Pilkington urmează cu strictețe un scenariu plămădit cu migală  de producători. Iși are și el partea de glorie cu gândurile sale geniale expuse ironic și filozofic vis a vis de ceea ce vede și i se întâmplă, dar toate astea fac parte dintr-un program bine stabilit. Surprizele nu sunt chiar surprize, personajele nu sunt chiar ceea ce par, aventurile nu sunt atât de aventuri, ș.a.m.d. Dar toate acestea sunt neînsemnate atâta vreme cât produsul final este de-a dreptul briliant.

De ce sunt răutăcios? Pentru că și ei sunt. Nu se putea fără să se lege de români și să ne facă reclamă proastă? In episodul șase, Karl participă la cunoscutul festival de samba de la Rio. Peste noapte este cazat într-o coșmondreață mizeră, alături de alți zeci de turiști din întreaga lume care petrec zgomotos toată noaptea. Ajuns în pat cineva îl întreabă:

-Nu te duci să te speli ?
Extenuat și demoralizat, Karl Pilkington răspunde:
-Nu, nu merită. Ai văzut salteaua? Nu are rost… Ai văzut toaletele? E ca atunci când
un român îţi curăţă parbrizul. Nu pot să ţi-l cureţe bine deoarece apa şi bureţii sunt murdari. La fel şi aici. Oricum… nu cred că voi dormi seara asta…

In rest numai de bine. Așteptăm să se difuzeze prin Romania și sezonul doi (producătorii au anunțat deja că sezonul trei se va lansa în toamna lui 2012) și până atunci poate mai umblăm pe la imaginea țării, măcar în ceea ce privește spălătorii de parbrize din intersecțiile londoneze.

Mercury și eu…

„Freddie dormise de-a lungul întregii zile, așa că spre seară am venit să-l vizitez. Eram amândoi întinși in pat când m-a intrebat cât e ceasul.

”E opt,” i-am spus.

”Curând întreaga lume va ști adevărul”, suspină cu tristețe privindu-mă în ochi. Am înțeles atunci ce avea de gând să facă.

Când Freddie a ațipit am coborât să-l intreb pe Joe despre ce era vorba. Acesta mi-a confirmat că impreună cu Freddie a pregătit o declarație de presă cu privire la starea sa de sănătate ce urma a fi lansată la miezul nopții.

In acea noapte de sâmbătă, 23 noiembrie, Joe urma să-l supravegheze pe Freddie. Insă acesta hoinărise pe la sala de sport, apoi ieșise la un pahar și uitase să mai vină. Așa că am stat eu cu Freddie. Pe la ora 22, acesta devenise foarte agitat. Mă tot intreba unde e Joe și de ce nu mai apare.

”De ce? Care e problema?” l-am întrebat.

”Ei bine, trebuia să-mi dea pastilele.”

”Dar asta nu este o problemă. Ți le dau eu.” i-am răspuns, conștient fiind de faptul că Freddie știa foarte bine ce pastile trebuie să ia: trei sau patru calmante.  A înghițit doar AZT-ul pe celelalte lăsându-le pe masă.

Am stat la povești toată noaptea. Nu mai rețin despre ce am bătut câmpii, oricum chestii neimportante. Nici măcar nu am pornit televizorul. Stăteam pur și simplu întinși pe pat și ne giugiuleam până când Freddie a adormit. Puțin după aia am adormit și eu.

Din când în când mă ghiontea să nu mai sforăi sau mă lovea mai tare când avea nevoie de ceva, cum ar fi o salată de fructe. Am mers în bucătărie și i-am preparat niște mango cu sorbet pentru a se hidrata. Apoi am adormit din nou.

Să fi fost ceasul vreo 3 A.M. când Freddie m-a trezit din nou. Era speriat și nu putea vorbi. Imi tot arăta cu degetul spre gură. Ceva se întâmplase. Am tot încercat să-l înțeleg dar nu am reușit. Peste vreo 30 de minute apăru și Joe care sări imediat și-i deschise gura lui Freddie. O bucățică de mango îi rămăsese în gât și era cât pe ce să se înece. Joe îi descleștă fălcile și scoase cu degetul bucățica de mango. M-am simțit destul de frustrat că nu înțelesesem despre ce era vorba, însă Freddie m-a liniștit și după ce a mai sorbit puțin suc a adormit din nou.

Freddie s-a trezit duminică la șase dimineața și a rostit ultimele sale cuvinte: ”Pipi, pipi” – vroia să-l ajut să meargă la toaletă. Arăta teribil de slăbit și obosit. Când l-am așezat înapoi în pat s-a auzit un scrâșnet asurzitor. S-a auzit ca și cum Freddie își rupsese vreun os, un sunet ca cel al crengilor uscate ce trosnesc sub picioare. A urlat de durere după care a intrat într-o convulsie.

L-am strigat pe Joe. Aveam nevoie de el pentru a-l menaja pe Freddie în așa fel încât să nu să se rănească. Cu ani în urmă Freddie mai avusese astfel de probleme așa că Joe știa remediul foarte bine: să stea nemișcat până durerea va trece. Acesta însă se agăță de gâtul lui Joe. Era ca un om care se îneacă și are nevoie de aer.

Joe se eliberă cu greu din strânsoarea lui Freddie și-l întinse pe pat. Acesta epuizat adormi din nou. L-am sunat pe doctorul Atkinson care a venit și i-a făcut lui Freddie o injecție cu morfină pentru a-l ajuta peste zi. Am aflat mai târziu că Freddie era alergic la morfină, dar în starea în care era atunci pur și simplu nu mai conta.

Mai târziu apăru și Mary și ne-am așezat cu toții în bucătărie pentru a afla pronosticul doctorului. Acesta ne-a spus: ”Freddie mai are de trăit cel târziu până joi.”

Atunci mi-am întors privirea către Joe. Știam amândoi că Freddie nu va rezista atât de mult.

Mary a plecat destul de repede. Freddie a moțăit intreaga zi. Simțeam nevoia să evadez puțin așa că am făcut o plimbare până in Holland Park unde am pierdut timpul vreo oră. Când m-am întors Freddie arăta îngrozitor. Nu-l mai văzusem așa niciodată. Părea că știe ce se întâmplă în jurul lui dar nu putea reacționa în niciun fel. Auzea, dar nu putea să-și îndrepte atenția în vreo direcție. Stătea fix cu ochii lucioși pironiți în tavan.

Dr.  Atkinson a stat toată după-amiaza, după care a plecat în jurul orei 18:30. I-am mulțumit și l-am condus după care m-am întors să fiu lângă Freddie. Mi-am dat seama că trebuie să-l duc din nou la baie, dar după experiența de dimineață am coborât să caut un ajutor. L-am găsit pe Phoebe.

Cât am lipsit Freddie udase patul.

Phoebe m-a întrebat:

”Să schimbăm cearșafurile?”

”Ar fi mai bine”, i-am răspuns, ”să-l lăsăm așa și când se va trezi își va ieși din minți”. Nu pot să-mi dau seama cum am putut scoate așa ceva pe gură; probabil era vocea subconștientului care încerca să detensioneze atmosfera gravă în care ne aflam.

Phoebe se apucă să schimbe cearșafurile. Inainte să-l îmbrac pe Freddie cu un tricou curat și o pereche de boxeri l-am rugat pe Phoebe să părăsească camera câteva momente. Era atunci când trebuia să-i schimb boxerii. Freddie chiar și-a mișcat puțin piciorul stâng pentru a mă ajuta. A fost ultimul lucru pe care l-a făcut. Apoi l-am privit cu luare aminte… știam că murise. Ochii încă îi avea deschiși. In fiecare seară ii văd expresia feței foarte clar… radia aievea.

L-am sărutat și l-am strâns în brațe.

”Phoebe”, am strigat cu lacrimi în ochi, ”imi pare rău, a murit.”

Pentru un minut a fost doar un muribund cu fața sfijită și tristă după care a întruchipat un tablou al extazului. Chipul lui Freddie mi-a apărut așa cum a fost întotdeauna. Arăta în sfârșit grandios, adormit într-o pace deplină. Văzându-l astfel, am devenit vesel în toată amărăciunea mea. Am simțit o copleșitoare stare de ușurare. Stiam că suferința lui a luat sfârșit.

Am oprit limba ceasului de pe noptieră. Ii dăruisem cu mult timp în urmă ceasul lui Freddie pentru că-mi spusese că își dorea unul foarte mult. Arăta 7 și 12 minute. Nu l-am mai pornit niciodată.”

Fragment

din

cartea

„Mercury and Me”

de

Jim Hutton,

iubitul lui

Freddie

Fiecare om

Fiecare om, care se consideră cât de cât om, are nevoie la un moment dat de o ședință cu sinele, o abordare scurt pe doi a vieții pe care o trăiește. Mai pe șleau, trebuie să se uite câteva minute în oglindă.

…………….
Eu sunt veșnic în fața oglinzii.
…………….

Dar nu văd nimic.

25 people like this

Evadează punct ro. Emblema prostiei în geografie. Felicitări celor ce au răspuns corect.

și link : http://www.facebook.com/photo.php?fbid=171289089571055&set=a.171289086237722.35181.132455033454461&type=1&theater

Stau…

…privesc fix monitorul laptopului. Is golit. Aproape nu vad nimic, doar instinctele motrice “fac treaba”. Niste grafice. Comentariile Luizei îmi sursură prin urechi din când in când. Ma lasă cu fiori. Niște fiori nedefiniți, reci, infundați. Nu o mai iubesc. Nu mai simt nimic pentru ea, dar nu am timp acum să analizez situația. Mă resemnez pentru că nu numai că nu o iubesc pe ea ci pe nimeni. Nu mai iubesc nici măcar nimic. Vid.

…merg pe drum. Mă sună unu, altul; habar n-am ce vor, vorbim aiurea despre cai verzi pe pereți. Ei nu știu prin ce trec. Ei le știu pe-ale lor. Cred ca și dacă aș crăpa dracului in mijlocul străzii, călcat de vreo mașină sau pur și simplu aș face vreun stop cardiac ei tot ar striga in telefon: ”Bă, mă auzi?? Bă! Mă auzi?”

…intru in crâșmă. Lume. Bețivi. Mă pun la o masă, singur, ca să simt valurile depresiei. Nu mă deranjează zumzetul celor din jur. Imi fixez un punct oarecare, il privesc și mă desprind… mă detașez intr-o lume a mea, liniștită. O bere, două… Pe la a patra intru in chef și mă bag la masa vecină. Incep să trăncănesc verzi și uscate ca o moară hodorogită. Apare nea Stelică, acordeonistul, și-i strig răspicat: ”Bag-o p-aia cu și-așa beu oamenii buni, maestre!” Cântăm toți in cor, mare veselie, încă un rând de bere! Stelică bagă vreo câteva de-a lui:

”Tatăl meu e om cinstit, măi, eu păzesc ușa la birt, măi, măi...”

Și nici nu-mi dau seama cum trece timpul și mă trezesc singur cu cârciumăreasa. ”Hai, bertalanule, e ora inchiderii.”
Merg…  
…spre casă. Is golit.  Aproape nu vad nimic, doar instinctele motrice “fac treaba”. Pur și simplu merg. Comentariile Luizei îmi sursură prin urechi din când in când. Ma lasă cu fiori. Niște fiori nedefiniți, reci, infundați. Nu o mai iubesc. Nu mai simt nimic pentru ea, dar nu am timp acum să analizez situația. Mă resemnez pentru că nu numai că nu o iubesc pe ea ci pe nimeni. Nu mai iubesc nici măcar nimic. Vid.