Avem un picior rupt. Cum procedam?

E dimineata, avem treaba – ne facem planul de organizare, bem cafeluta, spalam cescuta si cand sa o punem la loc, fruschi!, nu stiu cum boala, piciorul ne aluneca putin pe o treapta si cele o suta si ceva de kilograme se prabusesc intr-un zgomot infernal. Apoi se face liniste. Abia realizezi ce s-a intamplat ca o durere sfasaietoare iti strafulgera corpul de sus in jos si de jos in sus, taindu-ti respiratia. Incerci sa te ridici, nu poti, localizezi durerea, ceea ce nu-ti doresti tocmai se intampla, piciorul drept incepe sa se umfle semn ca acolo se petrece ceva neplacut.
Esti singur. E imposibil sa ajungi la telefon. Iti tragi sufletul, te intinzi pe spate… “Doamne, ce-am putut sa patesc… asta-mi mai lipsea.” Dupa 10 minute de agonie incerci iar, fara succes – ramai in voia sortii.
Sa fi trecut vreo 30 de minute, telefonul suna. Taciturn si batut de soarta il asculti neputiincios. Mai trec minute de durere, iar suna. Te rogi ca cel ce te cauta sa banuiasca nenorocirea. Rugaciunile tale ajung la cer pentru ca dupa o ora usa se deschide si vecinul pe care il urai atat de mult apare ca un inger salvator.
Acum esti in pat si analizezi problema. Nu exista nici un dubiu: e rupt, trebuie sa mergem la spital. Dar, rabdare, mai intai iti trebuie trimitere de la medicul de familie. Vecinul, devenit cel mai bun prieten, pleaca in cautarea doctorului, tu ramai in grija unei rude aparuta parca din senin. Pui in plasa niste pijamale, lenjerie… cauti banii sub saltea si astepti. Trimiterea se rezolva intr-o alta ora si iata-te in drum spre spital, locul in care nu-ti doresti sa ajungi niciodata. La urgente alta lume care a inceput ziua cu stangul… o sala de asteptare in care simti mirosul suferintei. O asistenta cu mutra acra tot tipa la unul si la altul. Trebuie ordine, ce naiba. Cineva dintre cei ce asteapta te indrumeaza sa-ti iei un scaun cu rotile, ca oricum personalul medical n-are timp de tine.
Ai pile, te strecori la dr. Cutarescu, spui ca esti din partea lui Cutare, “da, imediat”, ti-e mila oarecum de ceilalti care te privesc cu subinteles. Treci in fata. Doctorul se uita, te trimite imediat la raze, ii multumesti cu 50 de lei , dupa care-ti continui traseul prin labirintul durerii. La ortopedie, alta coada, te-a trimis dr. Cutarescu, “aha! treci incoace” alti 50 de lei in buzunarul d-lui doctor care macar are bun simt, “nu trebuia, lasati…”. Ceri un calmant, raspuns sec: “ne pare rau da nu avem nimic, aaa, poate gasesc un algocalmin.” E agitatie, doctorul uita de algocalmin ca mai intra o urgenta cu pile. Te ia in primire un asistent vanjos care cu o dexteritate laudabila iti pune piciorul in ghips. Ii dai si lui asta 20 de lei, ca poate are copii de crescut. Doctorul iti flutura in fata reteta, nu intelegi nimic, vrei sa scapi din infernul asta si sa ajungi acasa in patul tau. E cald, e frig, ti-e sete, ti-e rau.
In drum spre casa, opresti la o farmacie unde prietenul merge sa-ti ia calmante. Coada si acolo, dureaza. Ajungi acasa, vecinii se aduna ca la circ, “ce s-a intamplat? Doamne fereste!”, nu-ti mai pasa de nimic – scrasnesti din dinti, inghiti durerea, ajungi in pat, nu mai stii cui sa-i multumesti, celor ce au fost atat de buni cu tine sau lui Dumnezeu… si pentru a cata oara concluzionezi in dulcele-ti stil clasic: “sanatatea e cel mai de pret dar pe care il ai.”

P.S. Fac si eu parte din aceasta poveste, din fericire nu joc rolul principal.