O scurtă conversație filozofică cu C.L.

Aveam o oarecare undă de bucurie prin mine că fusesem la un prieten a cărui viață se identifică din orice punct de vedere cu muzica. Nu e vreun muzician profesionist sau mai știu eu ce, e doar un om cu o sensibilitate aparte spre această artă și nu ezită să și-o expună oricui. Mi-o expusese și mie la un coniac preț de vreo jumate de oră și pentru că trebuia să-mi omor timpul cealalta jumătate de oră, după ce-mi luasem rămas bun, am intrat în cârciuma de peste drum să sting coniacul cu o bere.

Aici l-am întâlnit pe C.L. care când m-a văzut a scos un chiot de bucurie. „Bertalanule! Bem ceva?” Era terci – l-am mirosit din start, de fapt era așa cum l-am cunoscut; nu cred că C.L. s-a mai trezit de vreo douăzeci de ani din beție. Pleoapele jumate căzute peste ochii roșii, un chip obosit, bătrân la cei 45 de ani, urme de muci pe musteață și pe dosul palmei, o cămașă cândva albastră, haine murdare, toate deranjate și boțite de parcă amicul meu ieșise dintr-o cruntă înfruntare cu cine știe ce golani.

-Filozofia mea de viață Bertalanule, deschide el conversația bâjbâindu-se după brichetă, filozofia mea de viață e nespus de simplă: am luat țeapă cu viața asta… daaa… mare țeapă, dar măcar știu că în toată blagoslovia asta nu există niciun vinovat. Nici măcar Dumnezeu. Pentru că el săracu nici nu există… și începe să râdă zgomotos. O lacrimă i se scurge pe obrazul brăzdat.
-O fi existând sau nu, cine știe? Oricum nu e moșul ăla cu barbă de prin icoane. Și oricum e peste perceperea noastră… Ne-am născut catolici și am fost botezați fără voia noastră. Acuma, trebuie să credem ce ni se spune, n-avem ce face, completez eu într-un ton anapoda.

C.L. deja își scutură țigara pe lângă scrumieră bălăngănindu-se și chircindu-se haotic când la nivelul mesei când pe sub ea.

-Poate așa e. Dacă ne nășteam musulmani, evrei, mormoni sau penticostali tot un drac era. De aici pornește totul. Ne naștem cu o religie pe care nu noi am ales-o și apoi ne batem cu pumnii-n piept că a noastră e cea adevărată. Băăăă! Eu nu am nicio religie! Nu merg la nicio biserică! Inainte recunosc, mergeam, dar acuma nu mai merg.
-Poate, ar trebui totuși să crezi în ceva, revin eu tonic. Cum spuneam, e dincolo de limitele noastre de gândire ceea ce înseamnă cu adevărat Dumnezeu, dar, la urma urmei fiecare religie se bazează pe credință. Oare ce-i duce pe preoții noștri înainte cu celibatul lor, cu munca lor uriașă de a înbuna oamenii, de a-i lămuri ce e bine și ce e rău, de a le povesti biblia zi de zi, fără întrerupere, toată viața? Amice, răspunsul este simplu. Credința! Nu știu ce vizualizează dânșii cu ochii minții atunci când se roagă lui Dumnezeu, dar eu bănuiesc că într-o astfel de meditație intensă și profundă nu-ți descoperi decât propriul suflet, iar cu cât acesta este mai curat și-l „vezi” mai limpede cu atât te simți mai fericit și împăcat.
-Adică vrei să zici că Dumnezeu e în noi? Dumnezeu suntem noi?? Incă o sticlă de vin!!!
-Nu, prietene. Nu o zic eu. Au zis-o destui. Tocmai rememoram o idee din cartea ce tocmai o terminasem aseară de citit… ceva de Voltaire. In rest să ne auzim de bine și să ne revedem sănătoși. Cu bine, eu trebuie să plec.
-Stai că vin și eu.