Mulțumesc MeCe. Mulțumesc că m-ai adus pe acoperișul României, bacalaureatul oricărui munțoman care se respectă. MeCe m-a adus indirect, de fapt. Nici măcar nu a venit cu noi. L-a apucat, așa, într-o doară, la servici, dorul să atingă cel mai înalt vârf din țară, și-a luat un coleg, au plecat la drum, au ajuns la Bâlea, au intrat pe traseu, dar la jumate s-au oprit. Lui MeCe i s-a făcut rău. Băuse ceva cu o seară înainte… dar cine n-ar bea? (sâc!) Aveau și rucsacii cu toate bagajele în spate. Mno, decizia a fost să se întoarcă. Atunci, fusesem invitat și eu. Dar am refuzat sec. Nu prea mă încânta și mi-era oarecum teamă. Pana mea… n-oi fi pregătit încă pentru Moldoveanu… îmi ziceam.
Trec două săptămâni, MeCe urcă din nou ca să se răzbune. În paralel îmi activez gașca munțomană și ne decidem, la câteva beri, să mergem și noi. Am vorbit cu mai mulți, dar, evident, tot doar cu Ion & son am plecat la drum. Era cât pe ce să vină și Victor, dar a văzut câțiva nori de ploaie…
Cum să urci mahmur pe Moldoveanu
Așadar, data stelară 8 septembrie 2017. Ridic capul de pe pernă. Greu. Ziua precedentă am turnat betoane și le-am udat. Mult. Dar parcă nu e așa de grav. La Gabi, în așteptarea lui Ion, sug o bere la halbă cu Traian și-mi revin. Mai iau vreo două la pachet să-mi clătesc gura pe drum. Ion conduce detașat, relaxat. „Azi e sfânta Ana și mâine sfânta Maria, îți dai seama?”, îmi zice. Tudor e pitit cuminte pe bancheta din spate. Pe Moghioruș „oprește, tată!” Ptii, am uitat punga…
Mașina ne poartă peste câmpii și văi, Brașov, Bran, Rucăr, Câmpulung Muscel, Comuna Corbi (sat Corbișori), Slatina. Am mai oprit și-am mai luat câteva beri. Din satul Slatina o apucăm pe drumul forestier, 40 km, o splendoare. Ion a înnebunit de la gropi. Două ore pline. La Stâna lui Burnei am ajuns în pragul serii numai bine să ne instalăm în odaia goală. Au mai apărut doi tipi, unul din ei ne povestește că nu a mai urcat pe munți de 30 de ani, iar acum s-a apucat să-i ia pe toți la rând: Ciucaș, Omu, Moldoveanu… În odaia lui Burnei (de afară arată a cabană) pute de-ți mută nasul. E și întuneric, atmosferă depresivă. În schimb, peisajul de afară e priceless. O cascadă șerpuiește printre stânci într-o îmbrățișare a munților.
Stâna lui Burnei
E frig, burnițează, noi aprindem focul și prăjim cotlet și cârnăciori. Vin, bere, coniac, țuică.
Ion, Tudor, Ștefan, Ovidiu, eu și cățelușa Burnica
Noaptea. Ora 2. Dormim cu toții. Aud voci. Ies. Ajunseseră niște tipi, parcaseră și o luaseră la deal pe traseu. Ce naiba? Mintea-mi joacă feste? Li se întrezăresc luminițile de pe capete printre brazi. O lună mare ce se ascunde printre nori răzleți confirmă. Montaniarzi nocturni. Cu prilejul ăsta trag o borală de zile mari. Intru, mă întind, nu pot să adorm, ies, mai trag o borală de alte zile mari. Cumva trece noaptea, eu umflat de nesomn și mahmureală.
Când să plecăm pe traseu începe să plouă. Intrăm așadar în mașină și așteptăm. Din fericire, ploicica a trecut repede și nu mai avea să cadă un strop peste zi.
TRASEU URCARE: Triungi roșu / Stâna lui Burnei – Valea Rea – Portița Viștei – Viștea Mare (2527 m) – Vf. Moldoveanu (2544 m) / 4 ore
Vai de capul meu. Urc, gâfâi, mă așez, gem. Nu e de glumit. Prima parte a traseului e foarte abruptă. Mi se duce toată energia după 100 de metri. Mi se usucă gura, îmi vâjâie capul. Vântul îmi pișcă picioarele.
Greu la deal
Mda, mi-am luat pantaloni scurți, cerule! Pâlcuri, pâlcuri se înșiruiesc pe potecă. E timp închis, dar numai bine de urcat. Mulți oameni în vârstă. Unuia îi zâmbesc; are bocanci ca ai mei de la Decathlon. Ion & Tudor sunt mult înainte, eu îmi blestem zilele. Voi păți ca MeCe cu siguranță. Mă gândesc că vârful mă așteaptă și o iau la picior. Trag aer puternic în piept și mai înaintez vreo zece metri. O capră neagră mă privește cu milă de pe o stâncă „iar ai băut ca porcul”. Găsesc pe fundul rucsacului o jumătate de banană putrezită, o mănânc și prind puteri. Pentru încă zece metri.
Din groapa văii rele se observă vârful și mă umplu de bucurie. Nu mai e mult. Ion nu mai se oprește cu osanele „băi, ce fain, zici că suntem în Mongolia”. Plin de compasiune, Tudor îmi întinde o bucățică de ciocolată și iar îmi mai revin pentru zece metri. Trecem pe lângă o stână, pe lângă niște măgari și pe lângă un cioban care ne întrebă ce-avem în cap de plecăm, așa, aiurea, pe munții ăștia. „Și tu ești în pantaloni scurți? Nu ți-e frig?”, remarcă. Apoi își vede de oile lui.
Când am ajuns la Portița Viștei deja mă simțeam mai bine. Cum naiba, cu ditamai panorama asta în jur. În mod miraculos ne-am încadrat și în timpul de pe indicator: patru ore. Te uiți în vale pe traseu turiștii urcă ca furnicile. Femei însărcinate, câini, copii, străini mulți. E o atmosferă destinsă, de colegialitate, se salută, se dau indicații. O cehoaică îmi zâmbește și mă simt ca nou. Toți în pantaloni scurți numai eu în izmene. Vânt de te dă jos din picioare. Spre vârful Viștea începi să simți muntele cu adevărat. Cățărare verticală. Ne mai adăpostim din când în când după vreo stâncă să scăpăm de furia vântului. Te uiți în jos amețești… mă rog, cel puțin eu.
În miezul zilei ajungem pe vârful Viștea Mare (2527 m). Contemplăm împrejurimile, Ion îmi face poza asta și spune ce cap mare am.
Spre Moldoveanu mai avem vreo 15 minute, o muchie la fel de spectaculoasă. Între două piscuri mă piș într-un hău și deja am scăpat de toată berea de ieri. Ating vârful copleșit de sentimente ca emoție, bucurie, împlinire, de astea. Dau o raită, salut oamenii „Hi, Hello, Salut!”. Pe o cruce îndoită scrie „Oprește Doamne clipa, cu care măsori eternitatea” Lucian Blaga și mă dau lacrimile.
Facem poze, contemplăm momentul preț de câteva minute și o luăm la vale că ne omoară vântul. Am ales alt traseu pe coborâre, pe la Galbena, pentru diversitate.
Lacul Galbena
TRASEU COBORÂRE: Cruce galbenă – Cruce albastră / Vf. Moldoveanu (2544 m) – Curmătura Moldoveanului – Vf. Galbena (2419 m) – Lacurile Galbena – Stâna lui Burnei / tot 4 ore
Marcajul, cruce albastră (fără fond alb) e destul de vag, dar intuiești poteca și e ok. Sub o ridicătură ce ne protejează de vânt, punem să mâncăm. Un stol de ciori apare ca la comandă și ne dă târcoale, cumva creepy. Luăm la rând Vf. Roșu (2489 m) și Vf. Galbena (2419 m) apoi urmează doar coborâre. Găsesc un ceas de mână stricat, o fi vreun semn? Tot facem poze și ne bucurăm de peisaj: coame semețe, stânci răzlețe și lacuri glaciare – peisajul specific făgărășan. Pentru a întregi măreția unei zile pe care nu o voi uita niciodată, de după un norișor, preț de câteva minute, se arată soarele. Doar vântul continuă să ne biciuie cu insistență. Curând apar jnepenii, tufele de afin, brazii și suntem feriți. La mare depărtare vedem chiar un urs cum se ospătează cu fructe de pădure, energie pentru la iarnă.
Ursu (punctul ăla negru)
Finish la Stâna lui Burnei, obosiți dar fericiți. Schimbăm câteva vorbe cu un domn care a remarcat numărul de BC al mașinii. E doctor stomatolog în Slănic, ce mică e lumea! Decidem să ne întoarcem spre satul Slatina și să înoptăm la cort.
Am uitat grătarul la Burnei, dar asta nu ne-a împiedicat să improvizăm pe niște bețe de alun. Câteva animale ne dau târcoale, se aud chiar și câteva grohăituri, dar nici să-mi fie frică nu-mi mai arde, sunt rupt după o zi grea, bă bag în cort la somn, aleluia! Plouă.
Duminică ne întoarcem spre casă în bătaia unui soare tomnatic. Că aveam toată ziua la dispoziție, am mai oprit la Mausoleul Mateiaș din comuna Valea Mare-Pravăț, Argeș, unde ne-am reîmprospătat cugetul și simțirea patriotică, după care am tras stânga la Peștera Dâmbovicioara unde am înghețat ca dracu și am mai găsit un ceas. De perete. Stricat.
Vârful Moldoveanu nu e greu de cucerit. Cel puțin de la Stâna lui Burnei poate fi accesibil pentru oricine. Răsplata și bucuria unei escapade pe cel mai înalt vârf din România va fi neprețuită. Și mai ușor cu berile pe drum.
P.S. MeCe a ajuns în aceiași zi pe Vârful Moldoveanu, cu două ore mai târziu ca noi, dinspre Bâlea Lac. Mi-a spus că „pe traseu fugea de fericire”.
MeCe & friends pe Moldoveanu
