O libertate, dulce libertate

O libertate, dulce libertate

La drum cu tata (2016)
★★★★★★★★★
Regia: Anca Miruna Lăzărescu

Film inspirat după un caz real.
Republica Socialistă România, 1968. Să cunoaștem familia Reinholtz din Arad: tatăl văduv, William (Ovidiu Schumacher) și cei doi fii, Mihai, medic și informator al securității (Alexandru Margineanu), și Emil, elev și muzician al noului val (Razvan Enciu). Sunt șvabi adaptați la vremurilor comuniste, ducându-și zilele sub atenta supraveghere a sistemului securist (reprezentat de ofițerul Juganar interpretat de Doru Ana), atenți să nu calce pe vreun bec. Totuși, Emil, fire mai rebelă, mai are câte o zvâcnire de protest, măzgălind pereții cu lozinci anti socialiste. Trăind în vestul țării, mirosul occidentului este mai proeminent, așa că tânărul nu-și explică cum de trebuie, spre exemplu, să caute un disc cu Beatles timp de șase luni de zile? Și de ce trebuie să-i „admire” în fiecare zi moaca lui Nicolae Ceaușescu agățată pe peretele blocului?
O schimbare de conjunctură se ivește la orizont iar destinul celor trei pare să o ia pe un făgaș mai bun. Mihai face niște aranjamente pentru a-l duce pe tatăl său, bolnav, la Dresda, în RDG, pentru a fi operat. Plecați la drum cu un Wartburg galben și obosit, cei trei vor avea o surpriză de proporții: undeva prin Cehoslovacia dau bot în bot cu un convoi de tancuri rusești.

233771l-640x400-b-57bd58e2

Șirul evenimentelor se succede cu repeziciune, românii sunt interceptați de autorități și închiși într-un lagăr. Au devenit, fără să realizeze, persoane non-grata, în urma discursului lui Ceaușescu care a condamnat invazia Cehoslovaciei. Trăim și noi cu emoție un eveniment istoric major, „Primăvara de la Praga”. Aventura continuă, prin prisma unor întâmplări mai mult sau mai puțin credibile, Reinholtz-ii ajung în Munchen, RFG, ca refugiați în apartamentul conspirașionist al contesei Ulrike von Syberg (Susanne Bormann); notă de subsol, Mihai îi trage și niște cârje. O simplă cerere de azil politic îi poate transforma pe cei trei în cetățeni vest-europeni, dar moartea bătrânului William le întoarce destinul cu 180 de grade. Mai exact, înapoi spre România cu pâinea amară de acasă.
Filmul a reușit să mă captiveze total, chiar spunea cineva că e o încântare pentru cei trecuți de 40 de ani. Lăzărescu surprinde foarte bine atmosfera sumbră a acelor vremuri, iar antiteza cu luminile occidentului accentuează și mai mult starea de frustrare, neputință și ură mocnită pe care am trăit-o atunci. A fost un proiect de anvergură (producție România-Germania-Ungaria-Suedia), o adevărată provocare de a expune o întâmplare petrecută pe timpul invaziei rusești în Cehoslovacia. Să ne gândim doar la logistică: câte mașini de epocă implicate, locații, clădiri, dar mai ales folosirea în film a unui întreg convoi de tancuri. Aș îndrăzni să spun că prin acest debut, Anca Miruna Lăzărescu a dus cinematografia românească la alt nivel, cu toate că se mai găsește un critic mitic gen Ionuț Mareș de la ziarul Metropolis să facă din acest film troacă de porci. Precum că „mizanscena şi decupajul deloc ofertante, nu au capacitatea de a surprinde sau de a crea o altă atmosferă decât cea de carte poştală”. Bine, stai jos bolșevicule.
Ce fain că nu am văzut trailer-ul dinainte, surpriza a fost și mai mare.
Și cântecul de final, compoziție a libertății, trimisă la Europa Liberă de un anonim. Lacrimă!

Advertisements

My Stupid Memories

Lucram în atelier, ea era studentă în București, mi-a transmis că vine acasă miercuri, joi sau vineri, ajunge în Cireșoaia cu autobuzul de 7 seara.

Miercuri, termin treaba la 6, fug acasă, mă spăl, mă parfumez, mă aranjez, iau cel mai frumos trandafir din grădină și merg în stație să o aștept. Autobuzul cu burduf oprește molcom în stație, ușile se deschid „psssst”. Nimeni nu coboară, nimeni nu urcă. Arunc trandafirul și merg la Vira la o votcă.

Joi, trag tare să termin pe la 6 jumate, fug repede acasă, mă spăl, mă parfumez, mă aranjez, iau cel mai frumos trandafir din grădină și fug în stație. Autobuzul cu burduf oprește molcom în stație, ușile se deschid „psssst”, șoferul mă privește plictisit. Nimeni nu coboară, nimeni nu urcă. Arunc trandafirul și merg la Vira la o votcă.

Vineri termin treaba, merg la Vira la o votcă. Pe fereastra barului zăresc autobuzul oprind în stație, ușile deschizându-se „pssst” și ea coborând împopoțonată cu bagaje. Coboară pierdută căutându-mă cu privirea. Fug să o întâmpin. Plin de praf cu salopetele peticite și destul de amețit o iau în brațe: „Te iubesc, dragostea mea!”

Cel mai sus: Vf. Moldoveanu

Cel mai sus: Vf. Moldoveanu

Mulțumesc MeCe. Mulțumesc că m-ai adus pe acoperișul României, bacalaureatul oricărui munțoman care se respectă. MeCe m-a adus indirect, de fapt. Nici măcar nu a venit cu noi. L-a apucat, așa, într-o doară, la servici, dorul să atingă cel mai înalt vârf din țară, și-a luat un coleg, au plecat la drum, au ajuns la Bâlea, au intrat pe traseu, dar la jumate s-au oprit. Lui MeCe i s-a făcut rău. Băuse ceva cu o seară înainte… dar cine n-ar bea? (sâc!) Aveau și rucsacii cu toate bagajele în spate. Mno, decizia a fost să se întoarcă. Atunci, fusesem invitat și eu. Dar am refuzat sec. Nu prea mă încânta și mi-era oarecum teamă. Pana mea… n-oi fi pregătit încă pentru Moldoveanu… îmi ziceam.
Trec două săptămâni, MeCe urcă din nou ca să se răzbune. În paralel îmi activez gașca munțomană și ne decidem, la câteva beri, să mergem și noi. Am vorbit cu mai mulți, dar, evident, tot doar cu Ion & son am plecat la drum. Era cât pe ce să vină și Victor, dar a văzut câțiva nori de ploaie…

Cum să urci mahmur pe Moldoveanu

Așadar, data stelară 8 septembrie 2017. Ridic capul de pe pernă. Greu. Ziua precedentă am turnat betoane și le-am udat. Mult. Dar parcă nu e așa de grav. La Gabi, în așteptarea lui Ion, sug o bere la halbă cu Traian și-mi revin. Mai iau vreo două la pachet să-mi clătesc gura pe drum. Ion conduce detașat, relaxat. „Azi e sfânta Ana și mâine sfânta Maria, îți dai seama?”, îmi zice. Tudor e pitit cuminte pe bancheta din spate. Pe Moghioruș „oprește, tată!” Ptii, am uitat punga…

Mașina ne poartă peste câmpii și văi, Brașov, Bran, Rucăr, Câmpulung Muscel, Comuna Corbi (sat Corbișori), Slatina. Am mai oprit și-am mai luat câteva beri. Din satul Slatina o apucăm pe drumul forestier, 40 km, o splendoare. Ion a înnebunit de la gropi. Două ore pline. La Stâna lui Burnei am ajuns în pragul serii numai bine să ne instalăm în odaia goală. Au mai apărut doi tipi, unul din ei ne povestește că nu a mai urcat pe munți de 30 de ani, iar acum s-a apucat să-i ia pe toți la rând: Ciucaș, Omu, Moldoveanu… În odaia lui Burnei (de afară arată a cabană) pute de-ți mută nasul. E și întuneric, atmosferă depresivă. În schimb, peisajul de afară e priceless. O cascadă șerpuiește printre stânci într-o îmbrățișare a munților.

Stâna lui Burnei

E frig, burnițează, noi aprindem focul și prăjim cotlet și cârnăciori. Vin, bere, coniac, țuică.

Ion, Tudor, Ștefan, Ovidiu, eu și cățelușa Burnica

Noaptea. Ora 2. Dormim cu toții. Aud voci. Ies. Ajunseseră niște tipi, parcaseră și o luaseră la deal pe traseu. Ce naiba? Mintea-mi joacă feste? Li se întrezăresc luminițile de pe capete printre brazi. O lună mare ce se ascunde printre nori răzleți confirmă. Montaniarzi nocturni. Cu prilejul ăsta trag o borală de zile mari. Intru, mă întind, nu pot să adorm, ies, mai trag o borală de alte zile mari. Cumva trece noaptea, eu umflat de nesomn și mahmureală.

Când să plecăm pe traseu începe să plouă. Intrăm așadar în mașină și așteptăm. Din fericire, ploicica a trecut repede și nu mai avea să cadă un strop peste zi.

TRASEU URCARE: Triungi roșu / Stâna lui Burnei – Valea Rea – Portița Viștei – Viștea Mare (2527 m) – Vf. Moldoveanu (2544 m) / 4 ore

Vai de capul meu. Urc, gâfâi, mă așez, gem. Nu e de glumit. Prima parte a traseului e foarte abruptă. Mi se duce toată energia după 100 de metri. Mi se usucă gura, îmi vâjâie capul. Vântul îmi pișcă picioarele.

Greu la deal

Mda, mi-am luat pantaloni scurți, cerule! Pâlcuri, pâlcuri se înșiruiesc pe potecă. E timp închis, dar numai bine de urcat. Mulți oameni în vârstă. Unuia îi zâmbesc; are bocanci ca ai mei de la Decathlon. Ion & Tudor sunt mult înainte, eu îmi blestem zilele. Voi păți ca MeCe cu siguranță. Mă gândesc că vârful mă așteaptă și o iau la picior. Trag aer puternic în piept și mai înaintez vreo zece metri. O capră neagră mă privește cu milă de pe o stâncă „iar ai băut ca porcul”. Găsesc pe fundul rucsacului o jumătate de banană putrezită, o mănânc și prind puteri. Pentru încă zece metri.

Din groapa văii rele se observă vârful și mă umplu de bucurie. Nu mai e mult. Ion nu mai se oprește cu osanele „băi, ce fain, zici că suntem în Mongolia”. Plin de compasiune, Tudor îmi întinde o bucățică de ciocolată și iar îmi mai revin pentru zece metri. Trecem pe lângă o stână, pe lângă niște măgari și pe lângă un cioban care ne întrebă ce-avem în cap de plecăm, așa, aiurea, pe munții ăștia. „Și tu ești în pantaloni scurți? Nu ți-e frig?”, remarcă. Apoi își vede de oile lui.

Când am ajuns la Portița Viștei deja mă simțeam mai bine. Cum naiba, cu ditamai panorama asta în jur. În mod miraculos ne-am încadrat și în timpul de pe indicator: patru ore. Te uiți în vale pe traseu turiștii urcă ca furnicile. Femei însărcinate, câini, copii, străini mulți. E o atmosferă destinsă, de colegialitate, se salută, se dau indicații. O cehoaică îmi zâmbește și mă simt ca nou. Toți în pantaloni scurți numai eu în izmene. Vânt de te dă jos din picioare. Spre vârful Viștea începi să simți muntele cu adevărat. Cățărare verticală. Ne mai adăpostim din când în când după vreo stâncă să scăpăm de furia vântului. Te uiți în jos amețești… mă rog, cel puțin eu.

În miezul zilei ajungem pe vârful Viștea Mare (2527 m). Contemplăm împrejurimile, Ion îmi face poza asta și spune ce cap mare am.

Spre Moldoveanu mai avem vreo 15 minute, o muchie la fel de spectaculoasă. Între două piscuri mă piș într-un hău și deja am scăpat de toată berea de ieri. Ating vârful copleșit de sentimente ca emoție, bucurie, împlinire, de astea. Dau o raită, salut oamenii „Hi, Hello, Salut!”. Pe o cruce îndoită scrie „Oprește Doamne clipa, cu care măsori eternitatea” Lucian Blaga și mă dau lacrimile.

Facem poze, contemplăm momentul preț de câteva minute și o luăm la vale că ne omoară vântul. Am ales alt traseu pe coborâre, pe la Galbena, pentru diversitate.

Lacul Galbena

TRASEU COBORÂRE: Cruce galbenă – Cruce albastră / Vf. Moldoveanu (2544 m) – Curmătura Moldoveanului – Vf. Galbena (2419 m) – Lacurile Galbena – Stâna lui Burnei / tot 4 ore

Marcajul, cruce albastră (fără fond alb) e destul de vag, dar intuiești poteca și e ok. Sub o ridicătură ce ne protejează de vânt, punem să mâncăm. Un stol de ciori apare ca la comandă și ne dă târcoale, cumva creepy. Luăm la rând Vf. Roșu (2489 m) și Vf. Galbena (2419 m) apoi urmează doar coborâre. Găsesc un ceas de mână stricat, o fi vreun semn? Tot facem poze și ne bucurăm de peisaj: coame semețe, stânci răzlețe și lacuri glaciare – peisajul specific făgărășan. Pentru a întregi măreția unei zile pe care nu o voi uita niciodată, de după un norișor, preț de câteva minute, se arată soarele. Doar vântul continuă să ne biciuie cu insistență. Curând apar jnepenii, tufele de afin, brazii și suntem feriți. La mare depărtare vedem chiar un urs cum se ospătează cu fructe de pădure, energie pentru la iarnă.

Ursu (punctul ăla negru)

Finish la Stâna lui Burnei, obosiți dar fericiți. Schimbăm câteva vorbe cu un domn care a remarcat numărul de BC al mașinii. E doctor stomatolog în Slănic, ce mică e lumea! Decidem să ne întoarcem spre satul Slatina și să înoptăm la cort.

Am uitat grătarul la Burnei, dar asta nu ne-a împiedicat să improvizăm pe niște bețe de alun. Câteva animale ne dau târcoale, se aud chiar și câteva grohăituri, dar nici să-mi fie frică nu-mi mai arde, sunt rupt după o zi grea, bă bag în cort la somn, aleluia! Plouă.

Duminică ne întoarcem spre casă în bătaia unui soare tomnatic. Că aveam toată ziua la dispoziție, am mai oprit la Mausoleul Mateiaș din comuna Valea Mare-Pravăț, Argeș, unde ne-am reîmprospătat cugetul și simțirea patriotică, după care am tras stânga la Peștera Dâmbovicioara unde am înghețat ca dracu și am mai găsit un ceas. De perete. Stricat.

Vârful Moldoveanu nu e greu de cucerit. Cel puțin de la Stâna lui Burnei poate fi accesibil pentru oricine. Răsplata și bucuria unei escapade pe cel mai înalt vârf din România va fi neprețuită. Și mai ușor cu berile pe drum.

P.S. MeCe a ajuns în aceiași zi pe Vârful Moldoveanu, cu două ore mai târziu ca noi, dinspre Bâlea Lac. Mi-a spus că „pe traseu fugea de fericire”.

MeCe & friends pe Moldoveanu

 

Războiul lor, regulile lor

Taxi to the Dark Side (2007)

★★★★★★★★
Regia: Alex Gibney

În 2008, filmul a câștigat Premiul Oscar pentru Cel Mai Bun Documentar. Așadar, un fel de demonstație cum că democrația și transparența americană e la ea acasă. Oare? Ce poți simți altfel decât jenă, scârbă și dispreț după vizionare? Oamenii ăștia ne iau de proști, zău. Păi numai când vezi finalul te apucă toți dracii! Finalul în care cei vinovați de crimă sunt „pedepsiți” cu 3, 4 luni de pușcărie (în cadrul armatei) și privare de anumite privilegii. Cum altfel poate fi mustrat soldatul american? Păi ce, nu e el jandarmul lumii? Nu trebuie să aibă moralul ridicat și conștiința împăcată? Nu e el deasupra tuturor? „So, shut the fuck up, you idiots!!!” – they say…


Pe scurt, despre subiect: La sfârșitul anului 2002, în decembrie, taximetristul afgan Dilawar (22 de ani) transportă trei clienți spre o anumită locație. Pe drum este oprit de poliție. La o percheziție sumară a autoturismului se descoperă un dispozitiv electric pentru declanșarea explozibilului – sau nu, nimeni nu poate demonstra. Cei patru sunt arestați imediat și predați soldaților americani. Se pare că polițiștii primesc recompense bănești substanțiale când prind presupuși „teroriști”. Cei patru ajung la baza militară Bagram. Sunt întâmpinați cu brutalitate, bătuți și maltratați. Se folosesc cele mai perfide metode de tortură: lovire, electrocutare, sufocare, nesomn, intimidare, încătușare în poziții imposibile, alternanță lumină întuneric, înfometare, abuzuri sexuale, umilințe de tot felul – Hitler ar fi invidios. La cinci zile, Dilawar moare. I se face autopsia și e trimis acasă pentru a fi îngropat. Familia primește un cerificat de deces pe care scrie în engleză cauza morții: omucidere! Dar rudele sunt consternate, de cine să te iei? Producătorul american de film Alex Gibney intră pe fir și rămâne stupefiat. Se întreabă la rândul lui: stai puțin! dar cine plătește? Începe o anchetă. Filmează. Se pun bazele unui documentar. Constată că peste 100 de deținuți (presupuși teroriști) au fost omorâți în bazele militare americane, până la Dilawar.
Ancheta ajunge la nivel înalt, sunt aduși în fața justiției comandanți, generali… apă de ploaie. Cu toate că acuzațiile indicau clar că au fost încălcate abuziv drepturile omului și, în genere, Convenția de la Geneva, nimeni nu a fost găsit vinovat. S-a mers, desigur, pe principiul Bush: „acești oameni sunt foarte răi și foarte periculoși, nu trebuie să oferim milă.” Ce nu spunea fostul președinte, e că s-a demonstrat că doar 5% din cei încarcerați aveau legătură cu terorismul. Restul nevinovați.

Un caz prezentat în film e elocvent. Se petrecea înainte de invadarea Irakului de către SUA. Un „terorist” este prins, interogat și torturat pentru a recunoaște implicarea sa în traficul de arme neconvenționale. Mai slab de fire, și ajuns la capătul puterilor, omul recunoaște că e adevărat, numai să fie lăsat în pace. Atât le-a trebuit anchetatorilor care au fugit repede și au raportat superiorilor izbânda. Câteva zile mai târziu, însuși Colin Powell, consilier pe probleme de securitate națională al Statelor Unite, declară într-o conferință de presă că are dovada incontestabilă că Irakul face trafic cu arme atomice. În scurt timp, SUA declară război Irakului. Pare o fantasmagonie, dar e cât se poate de real. CIA a demonstrat că declarația presupusului terorist era falsă, dar ce mai conta?

Un șir nesfârșit de ilegalități, comise chiar de cei care-și spun „întemeietorii democrației”. Însă la război regulile sunt altele. Și America e în continuu în război. Taximetristul afgan e doar un caz minuscul, iar călăii lui au fost catalogați ca fiind „doar niște mere putrezite”. Bulgărele se învârte…

Afacerea porcilor

Pig Business (2009)
★★★★★★★★★

Regia: Tracy Louise Ward (Worcester)

România, troaca de porci a americanilor.

Pentru a umple burțile flămânde ale populației, Smithfield Foods recurge la toate pârghiile pentru a se extinde, a se dezvolta și a deține monopolul cărnii de porc în America. Zeci de mii de fermieri sunt înghițiți de gigantul industriei alimentare, care, a ajuns în 2009 la amețitoarele cifre de 27 milioane de porci procesați pe an, ce aduc un profit de 12 milioane de dolari… Odată ce în America legile devin din ce în ce mai severe, iar amenzile pentru poluare urcă vertiginos, Smithfield Foods își face băgăjelul și pornește spre alte zări, mai exact spre Europa de Est, că acolo, știe toată lumea, e legea junglei. Documentarul de față se axează pe două studii de caz: Polonia și România. Activista Tracy Worcester pornește o investigație ce se întinde pe o perioadă de patru ani. Care e aportul real al unei investiții de acest gen? Evident, polonezii și românii nu sunt deloc mulțumiți de impactul asupra „dezvoltării economice” realizată de concernului american. Realitatea e simplă: americanii vor să facă profit și atât. Smithfield Foods omoară investitorii mici și poluează în voie. Țăranii sunt stupefiați, neputiincioși în fața unui fenomen care îi depășește. Ca dintodeauna, opresiunea se întoarce tot asupra lor, politicienii și organele abilitate închizând ochii. Crescătoriile mici, măcelăriile, firmele de distribuție a cărnii sunt rând pe rând sancționate și închise, în timp ce străinul se dezvoltă nestingherit. Porcul crescut natural, cu furaje, buruieni și cucuruz este interzis, deschizând calea spre farfuriile noastre unor biete vietăți injectate cu antibiotice și hrănite cu chimicale, crescute pe modelul găinilor, în spații total neadecvate. Rezultatul se vede la raft: mâncăm produse otrăvite și de o calitate precară.
Românul înghite, însă nu pleacă capul – intervenția ciobanului Traian, care păzește niște vite pe imaș e priceless. Omul e dintr-o bucată și le zice pe nume:„Ce mănâncă, uite, iarba e pișălău, băgami-aș pula în mă-sa, azi. Intră cu tractoarele pe unde vor, au spart toate drumurile, dar ce morții mamii ei e aicea măi tată? Ce-i aici? Cum? Vacile se îmbolnăvesc din cauza tratamentelor lor de la Contim (firma cumpărată de Smithfield Foods), futu-i în gură de porci! Eu nu știu ce-i acolo? Odată ce plantez eu aicea, nu vine în pula mea altă țară să bage ei aici. Nu plătesc ei..”
Un film ce trebuie văzut, o lecție pe care trebuie să o învățăm.

P.Oscar Brtlnl 2017 – Nominalizări

*****************************
Cârnatul de CLEȘTAR cu Muștar
**************************
The Hateful Eight (2015)
Autoportretul unei fete cuminţi (2015)
Finding Dory (2016)
Sisters (2015)
Dirty Grandpa (2016)
London Has Fallen (2016)

*****************************
Cel Mai Bun DOCUMENTAR
**************************
Cartel Land (2015)
Ronaldo (2015)
Where to Invade Next (2015)
In căutarea fotbalului pierdut (2016)
Janis: Little Girl Blue (2015)
The New Gypsy Kings (2016)

*****************************
Cel Mai Bun ACTOR
**************************
Colin Farrell – David in The Lobster (2015)
George MacKay – Bo in Captain Fantastic (2016)
Benicio Del Toro – Alejandro in Sicario (2015)
Adrien Brody – Porter Wren in Manhattan Night (2016)
Tom Hanks – Alan Clay in A Hologram for the King (2016)
Michael Shannon – Elvis Presley in Elvis & Nixon (2016)

*****************************
Cea Mai Bună ACTRIȚĂ
**************************
Addison Timlin – Colleen Lunsford in Little Sister (2016)
Ioana Flora – Paula in Acasă la Tata (2015)
Abigail Hardingham – Holly in Nina Forever (2015)
Emma Watson – Lena in Colonia (2015)
Kim Tae-ri – Sook-Hee in The Handmaiden (2016)
Ksenia Solo – Holly in Pet (2016)

*****************************
Cel Mai Bun REGIZOR
**************************
Matt Ross – Captain Fantastic (2016)
Chan-wook Park – The Handmaiden (2016)
Matthew Heineman – Cartel Land (2015)
Tudor Giurgiu – De ce eu? (2015)
Florian Gallenberger – Colonia (2015)
Cristian Mungiu – Bacalaureat (2016)

*****************************
Cel Mai Bun SCENARIU
**************************
Matt Ross – Captain Fantastic (2016)
Charlie Kaufman – Anomalisa (2015)
Tudor Giurgiu, Loredana Novak – De ce eu? (2015)
Drake Doremus, Nathan Parker – Equals (2015)
Robert Pulcini, Shari Springer Berman – Ten Thousand Saints (2015)
Seo-Kyung Chung, Sarah Waters, Chan-wook Park – The Handmaiden (2016)

*****************************
Cea Mai Bună ANIMAȚIE
**************************
Anomalisa (2015)
Shaun the Sheep Movie (2015)
Zootropolis (2016)
Kung Fu Panda 3 (2016)

*****************************
Cel Mai Bun MUSICAL – CÂNTEC, COLOANĂ SONORĂ
**************************
Joseph Trapanese – Straight Outta Compton (2015)
Carter Burwell – Hail, Caesar! (2016)
Joel Shearer – Janis: Little Girl Blue (2015)
John Debney – The Jungle Book (2016)
Garth Stevenson – Ten Thousand Saints (2015)
Alex Somers  – Captain Fantastic (2016)

*****************************
Cea mai bună IMAGINE
**************************
Thimios Bakatakis – The Lobster (2015)
Andrei Butica – Acasă la Tata (2015)
Magnus Nordenhof Jønck – Bridgend (2015)
Bill Pope – The Jungle Book (2016)
István Borbás , Gergely Pálos – A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence (2014)
Chung-hoon Chung – The Handmaiden (2016)

*****************************
Cea Mai Bună COMEDIE
**************************
Captain Fantastic (2016)
Hail, Caesar! (2016)
Nina Forever (2015)
The Nice Guys (2016)
A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence (2014)
Doar cu buletinul la Paris (2015)

*****************************
FILMUL anului
**************************
Captain Fantastic (2016)
The Lobster (2015)
Janis: Little Girl Blue (2015)
The Jungle Book (2016)
Colonia (2015)
The Handmaiden (2016)