Afacerea porcilor

Pig Business (2009)
★★★★★★★★★

Regia: Tracy Louise Ward (Worcester)

România, troaca de porci a americanilor.

Pentru a umple burțile flămânde ale populației, Smithfield Foods recurge la toate pârghiile pentru a se extinde, a se dezvolta și a deține monopolul cărnii de porc în America. Zeci de mii de fermieri sunt înghițiți de gigantul industriei alimentare, care, a ajuns în 2009 la amețitoarele cifre de 27 milioane de porci procesați pe an, ce aduc un profit de 12 milioane de dolari… Odată ce în America legile devin din ce în ce mai severe, iar amenzile pentru poluare urcă vertiginos, Smithfield Foods își face băgăjelul și pornește spre alte zări, mai exact spre Europa de Est, că acolo, știe toată lumea, e legea junglei. Documentarul de față se axează pe două studii de caz: Polonia și România. Activista Tracy Worcester pornește o investigație ce se întinde pe o perioadă de patru ani. Care e aportul real al unei investiții de acest gen? Evident, polonezii și românii nu sunt deloc mulțumiți de impactul asupra „dezvoltării economice” realizată de concernului american. Realitatea e simplă: americanii vor să facă profit și atât. Smithfield Foods omoară investitorii mici și poluează în voie. Țăranii sunt stupefiați, neputiincioși în fața unui fenomen care îi depășește. Ca dintodeauna, opresiunea se întoarce tot asupra lor, politicienii și organele abilitate închizând ochii. Crescătoriile mici, măcelăriile, firmele de distribuție a cărnii sunt rând pe rând sancționate și închise, în timp ce străinul se dezvoltă nestingherit. Porcul crescut natural, cu furaje, buruieni și cucuruz este interzis, deschizând calea spre farfuriile noastre unor biete vietăți injectate cu antibiotice și hrănite cu chimicale, crescute pe modelul găinilor, în spații total neadecvate. Rezultatul se vede la raft: mâncăm produse otrăvite și de o calitate precară.
Românul înghite, însă nu pleacă capul – intervenția ciobanului Traian, care păzește niște vite pe imaș e priceless. Omul e dintr-o bucată și le zice pe nume:„Ce mănâncă, uite, iarba e pișălău, băgami-aș pula în mă-sa, azi. Intră cu tractoarele pe unde vor, au spart toate drumurile, dar ce morții mamii ei e aicea măi tată? Ce-i aici? Cum? Vacile se îmbolnăvesc din cauza tratamentelor lor de la Contim (firma cumpărată de Smithfield Foods), futu-i în gură de porci! Eu nu știu ce-i acolo? Odată ce plantez eu aicea, nu vine în pula mea altă țară să bage ei aici. Nu plătesc ei..”
Un film ce trebuie văzut, o lecție pe care trebuie să o învățăm.

P.Oscar Brtlnl 2017 – Nominalizări

*****************************
Cârnatul de CLEȘTAR cu Muștar
**************************
The Hateful Eight (2015)
Autoportretul unei fete cuminţi (2015)
Finding Dory (2016)
Sisters (2015)
Dirty Grandpa (2016)
London Has Fallen (2016)

*****************************
Cel Mai Bun DOCUMENTAR
**************************
Cartel Land (2015)
Ronaldo (2015)
Where to Invade Next (2015)
In căutarea fotbalului pierdut (2016)
Janis: Little Girl Blue (2015)
The New Gypsy Kings (2016)

*****************************
Cel Mai Bun ACTOR
**************************
Colin Farrell – David in The Lobster (2015)
George MacKay – Bo in Captain Fantastic (2016)
Benicio Del Toro – Alejandro in Sicario (2015)
Adrien Brody – Porter Wren in Manhattan Night (2016)
Tom Hanks – Alan Clay in A Hologram for the King (2016)
Michael Shannon – Elvis Presley in Elvis & Nixon (2016)

*****************************
Cea Mai Bună ACTRIȚĂ
**************************
Addison Timlin – Colleen Lunsford in Little Sister (2016)
Ioana Flora – Paula in Acasă la Tata (2015)
Abigail Hardingham – Holly in Nina Forever (2015)
Emma Watson – Lena in Colonia (2015)
Kim Tae-ri – Sook-Hee in The Handmaiden (2016)
Ksenia Solo – Holly in Pet (2016)

*****************************
Cel Mai Bun REGIZOR
**************************
Matt Ross – Captain Fantastic (2016)
Chan-wook Park – The Handmaiden (2016)
Matthew Heineman – Cartel Land (2015)
Tudor Giurgiu – De ce eu? (2015)
Florian Gallenberger – Colonia (2015)
Cristian Mungiu – Bacalaureat (2016)

*****************************
Cel Mai Bun SCENARIU
**************************
Matt Ross – Captain Fantastic (2016)
Charlie Kaufman – Anomalisa (2015)
Tudor Giurgiu, Loredana Novak – De ce eu? (2015)
Drake Doremus, Nathan Parker – Equals (2015)
Robert Pulcini, Shari Springer Berman – Ten Thousand Saints (2015)
Seo-Kyung Chung, Sarah Waters, Chan-wook Park – The Handmaiden (2016)

*****************************
Cea Mai Bună ANIMAȚIE
**************************
Anomalisa (2015)
Shaun the Sheep Movie (2015)
Zootropolis (2016)
Kung Fu Panda 3 (2016)

*****************************
Cel Mai Bun MUSICAL – CÂNTEC, COLOANĂ SONORĂ
**************************
Joseph Trapanese – Straight Outta Compton (2015)
Carter Burwell – Hail, Caesar! (2016)
Joel Shearer – Janis: Little Girl Blue (2015)
John Debney – The Jungle Book (2016)
Garth Stevenson – Ten Thousand Saints (2015)
Alex Somers  – Captain Fantastic (2016)

*****************************
Cea mai bună IMAGINE
**************************
Thimios Bakatakis – The Lobster (2015)
Andrei Butica – Acasă la Tata (2015)
Magnus Nordenhof Jønck – Bridgend (2015)
Bill Pope – The Jungle Book (2016)
István Borbás , Gergely Pálos – A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence (2014)
Chung-hoon Chung – The Handmaiden (2016)

*****************************
Cea Mai Bună COMEDIE
**************************
Captain Fantastic (2016)
Hail, Caesar! (2016)
Nina Forever (2015)
The Nice Guys (2016)
A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence (2014)
Doar cu buletinul la Paris (2015)

*****************************
FILMUL anului
**************************
Captain Fantastic (2016)
The Lobster (2015)
Janis: Little Girl Blue (2015)
The Jungle Book (2016)
Colonia (2015)
The Handmaiden (2016)

Itinerar de week-end: Pietrosul Bistriței

Totul a început în urmă cu ceva ani, într-o seară prelungită cu poveşti sub lună, lângă un pahar cu prietenul meu Cristi cu care dealtfel mă văd foarte rar. El e mai umblat pe munţi decât mine, aşa că a avut întâietate la înşiruirea aventurilor trăite prin zeci şi sute de ture pe coclaurile patriei noastre. Şi, la un moment dat, cuprins de fervoarea momentului, i-am adresat cu emoţie în glas întrebarea întrebărilor:
-Cristi fecioraș de plai, care e cel mai frumos şi mai sălbatic munte din acest colț de rai?
-Pietrosul Bistriţei, mi-a răspuns aproape fără ezitare şi de atunci  m-am tot zvârcolit şi frământat să ajung acolo.

Ziua cea mare a sosit cum nu se nimerea mai bine: un week-end de august, 6, 7,  pe liber de la serviciu ce se anunţă cu vreme frumoasă şi soare peste Bucovina. La ora 6:00 dimineaţa îmi zvârleam dezinvolt rucsacul în porbagajul autobuzului care avea să mă ducă spre punctul de plecare. Cu Ştefan probăm apoi vişinata de la Prisăcaru, îl luăm de la ANL pe Ion, şi după ce sorbim o cafea fierbinte la Victor şi ne ajustăm echipamentele, la 7:30 demarăm spre Nordul Moldovei unde chipurile s-ar găsi cel mai frumos munte din ţară.

Micul dejun la botul Kauflandului

Micul dejun la botul Kauflandului

DSC_3707

Cam pe-acolo trebuie să ajungem

Cam pe-acolo trebuie să ajungem

Ca orice frumuseţe rară, Pietrosul Bistriţei (1791 m) nu s-a lăsat uşor cucerit. In primul rând, podul de la intrarea pe insula cu cabana Zugreni avea ditamai poarta încuiată, aşa că am considerat că intrarea pe traseu se face prin altă parte. Am coborât pe Bistriţa după o altă trecătoare, nimic. Am revenit şi am inspectat barajul din amonte, nimic. Imposibil de trecut. Câţiva pescari de ocazie nu au fost în stare să ne lămurească pe unde să trecem, la o adică nici nu ştiau de Pietros. Imposibilă situaţie. Să fi pierdut aşa vreo oră învârtindu-ne pe malul Bistriţei până când cineva ne-a îndrumat înapoi la pod: „Cabana Zugreni e cumpărată de vreo sculă de barosan care a blocat intrarea să nu fie deranjat. Însă, cu puţin curaj, puteţi ocoli poarta pe balustrada podului…” Nu mai zic de nervii şi dracii  ce ne cuprinseră, mai ales că era deja ora 15:30 şi riscam să ne întunecăm pe drum. Păi, băi băieţi de la Direcţia Judeţeană de Turism, voi ați auzit ce se întâmplă la Zugreni?

Podul de la Zugreni e închis

Podul de la Zugreni e închis

Cu chiu cu vai am trecut podul încuiat şi după ce am făcut o jumătate de roată de insulă pe partea dreaptă, am ajuns la vestitul stăvilar din beton pe care-l ştiam de pe internet ca fiind intrarea în traseu.

DSC_3721

Prima dată ne ia în faţă  un stâncăriş abrupt, aşa, ca de bun venit. Apoi poteca continuă tot în sus, cu încăpăţânare, unduindu-se pe o pantă ce oscilează între 45 și 90 de grade. Diferenţa de nivel până pe Pietros este de peste 1000 de m.

DSC_3725

Cum mă tot chinui să-mi găsesc ritmul hidratându-mă ba cu vişinată, ba cu bere, numai ce-l văd pe Ştefan al meu alb la faţă cum îmi zice că i s-a făcut rău şi nu mai poate să urce, să-l las să moară. L-am calmat că e tânăr, i-am mai golit din bagaj, i-am cedat un bidon de apă minerală (nu există izvor pe Pietrosul Bistriţei, deci apa e vitală), l-am lăsat câteva minute să-şi tragă sufletul de fumător şi, când o mică pată roză i-a apărut pe obraz,  am pornit din nou la deal.

Tot înaintând, din când în când mai facem mici popasuri pentru a admira împrejurimile în punctele de belvedere.

DSC_3728

Apoi tragem un stop pentru un strop de vin de Dărmăneşti şi oleacă de odihnă că tare ne-am mai înmuiat. E cu siguranţă un traseu dur,  nemilos, la care nu prea mă așteptam.

La drum din nou urmărind  banda roşie care tot „ţopăie” printre stânci şi povârnişuri suind necontenit.

Eu după ea.

DSC_3731

Mici bucurii culinare montane: afine la discreţie!

DSC_3806

După vreo patru ore de gâfâială şi efort susţinut, iată-ne ajunşi pe vârful Bogolinu (1748 m) unde tronează o cruce imensă. Lăsăm rucsacii şi ne aşezăm pentru câteva momente de respiro, contemplare şi mai ales admiraţie. Ionică aruncă un ochi pe hartă şi ne indică vârfurile cele mai importante din împrejurimi: Giumalăul, Rarăul, Călimanii, Ceahlăul spre sud.

DSC_3764

DSC_3733

DSC_3739

Giumalău

DSC_3743

Transrarău

O priveliște care m-a impresionat: pornirea Transrarăului din Chiril

DSC_3760

 

DSC_3742

Razele soarelui binecuvântează frumoasele văi ale Bistriţei, ai spune că eşti la poarta Paradisului. Ferice de noi că am ajuns să fim părtaşi la astfel de bucurii, păcat că mulţi sunt cei care nu vor ajunge aici niciodată, prinşi fără scăpare în menghina civilizaţiei şi a propriilor slăbiciuni.

Facem şi planul de bătaie pentru mai departe: deoarece soarele coboară conștiincios spre apus, vom fi nevoiţi să campăm chiar aici, sub coama Bogolinului. Tabloul din faţă va fi creasta Pietrosului.

DSC_3763

Că am scăpat de stres şi ne vedem cu corturile instalate, să dăm cep bidoanelor şi cuţit conservelor. Meniul serii e format din fasole cu şuncă şi cârnaţi prăjiți, stropiți cu vin de Cireşoaia. Să nu uităm importanţa focului care va ţine departe animalele sălbatice, însă lemnele fiind ude, mai mult ne-am afumat.

DSC_3766

New boys in town

Când s-a întunecat, am urcat din nou spre vârful Bogolinu pentru a admira luminile dinspre Vatra Dornei şi cele dinspre Calea Lactee.  Bineînţeles, nu a lipsit şedinţa foto cu expunere lungă şi spoturi luminoase îndreptate spre cer. Idei.

DSC_3772

Expunere lungă

Expunere lungă

Reîntorşi la bază, am continuat la poveşti cu damigene şi filozofii eterogene până adânc în noapte, luptându-ne care cu bidonul de vin, care cu dozele de bere. In cele din urmă ne-am retras în corturi în aşteptarea lui moş Ene, bineînţeles ascultând „Alpinistul convins”, alias Toma Caragiu.

DSC_3785

Noaptea am avut şi un musafir care a orbecăit prin oala de fasole, sau mai bine zis, am avut de-a face chiar cu  gazda locului. Norocul nostru că plasele cu mâncare le-am agăţat la vreo 30 de metri într-un brad. Dimineaţa, gazda a revenit făcându-și simțită prezența printre brazi rupând crengi, dar urletele noastre de „bun venit” a pus-o pe fugă. C-a fost urs, mistreţ sau ciută, cerb, n-avem de unde şti, cert este că am tras şi sperietura adiacentă unei adevărate aventuri.

DSC_3793

După protocolul de dimineaţă (cafea, vin, vişinată, bere, mic dejun, ţigară), am pornit din nou la drum pe o ceaţă destul de deasă şi vaporoasă. Cam într-o oră am ajuns şi pe Pietrosul Bistriţei  (sau Pietroșii, pentru că practic erau două vârfuri nemarcate în vreun fel) și tot urcând şi coborând piscuri și vârfuri, aproape pe nesimțite am terminat întreaga creastă și am coborât în pădure. Nu degeaba multi compară  Pietrosul Bistriței cu spatele unui  balaur.

DSC_3799

DSC_3798

DSC_3795

Pietroșii Bistriței

Pietroșii Bistriței

După ce am traversat Curmătura Prislopului și ne-am înfruptat din nou cu afine, am ajuns într-un târziu în poiana în care voiam iniţial să campăm. Vreun kilometru mai încolo am tras stânga și era cât pe ce să ne rătăcim. Noroc cu Victor care, precaut, a observat eroarea și cu harta de pe telefon în mână ne-a îndrumat spre drumul forestier care se afla, pierdut, în dreapta. Am uitat să menţionez: marcajul bandă roşie dispăruse subit, lăsând turistul la voia întâmplării. Altă bilă neagră pentru organele abilitate. Fără Victor și hartă ajungeam în altă parte.

DSC_3810

Dezorientați

Tot coborând apoi printr-o tăietură, am descoperit în sfârșit poiana stânii și, după ce ne-am revigorat bând apă din jgheabul scobit din trunchiul unui copac și am mai studiat harta, ne-am îndreptat spre Rusca.

DSC_3813

Din nou ceaţa ne-a îngreunat căutările benzii roșii care la fel de subit a reapărut, însă, odată drumul forestier regăsit, nu puteam ajunge decât la destinație.

După ce o  căprioară ne-a tăiat drumul luându-și cumva „rămas bun”, următorii 6 kilometri i-am bătut la marş forţat, având în minte doar prima cârciumă pe care o vom găsi și în care ne vom desfăta cu câte-o bere rece.

DSC_3828

DSC_3821

Păcat că a fost doar o iluzie… în Rusca n-am întâlnit ţipenie de om, d-apoi vreo dugheană deschisă, aşa că, după ce Victor s-a repezit spre Zugreni să aducă maşina, am plecat resemnaţi, dar împliniți, spre casă.

Rusca: Podul dezamăgirilor

Rusca: La capătul podului dezamăgirilor

Și da, băi Cristi, ai avut dreptate!

DSC_3830mulțumesc pentru poze: Ionică Photography

 

Janis: Little Girl Blue (2015)

★★★★★★★★★
Regia: Amy Berg

    „Îndrăzneşte să simţi cu adevărat, nu mai amâna!” JJ

Povestea lui Janis Joplin, fetița cea urâtă din Port Arthur, Texas, care și-a urmat cu curaj steaua, în scurta și trista sa existență pe acest pământ. Cât de departe poți ajunge dacă crezi cu adevărat în visele tale? Care este limita? Unde ne oprim, de obicei, noi oamenii? La capătul nesfârșitelor zbuciumări interioare și a unei lupte oarbe pentru a cânta oamenilor de pe o scenă cât mai înaltă, a existat interpretarea piesei „Ball and Chain” la Monterey Pop Festival. Dumnezeule mare! Ne-a pârjolit sufletele, ne-a făcut mici, mici, neînsemnați, ne-a desființat ca oameni. O voce, un murmur, un strigăt și-o unduire sonoră care să ne mângâie inimile dărâmate, mizerabile… Acel „Wow” pe care l-am citit pe buzele lui Mama Cass Elliot prezentă la concert a spus totul! Restul e neimportant.
Să reziste în industrie, Janis a mai scos șlagăre, albume, a schimbat trupele, instrumentiștii, managerii, căutându-și desăvârșirea și împlinirea supremă. A dat greș cu viața la 27 de ani exagerând cu „stimulentele”. Zborul a fost frânt, însă s-a născut o nouă legendă. Amy Berg a lucrat 7 ani pentru a arăta încă o dată lumii întregi cum stă treaba cu stelele.

ITINERAR DE WEEK-END – Hășmaș: Piatra Unică 2016

Nici nu mai zic cât de bine mi-a prins ieşirea asta. Campania electorală m-a golit de toate energiile, stresul m-a ros temeinic,  n-am mai avut timp nici măcar să-mi plimb câinele prin grădină. Dar iaca războiul gata şi invitaţia lui Ionică & Victor a venit ca un medicament. Tură de week-end în M-ţii Hăşmaş!

DSC_2806

Am cumpărat de toate, am pus benzină şi am pornit la drum. Victor, în mare formă, azi e şoferul nostru. Cu Ionică ne-am instalat pe bancheta din spate şi deja am dat cep la primele beri.

DSC_2719

E atmosferă faină, vorbim verzi şi uscate pentru a ajunge cu discuţiile noastre pe treptele înalte ale religiei, istoriei sau tehnologiei… La Palanca oprim pentru a vizita mormântul fratelui lui Liviu Rebreanu, Emil Rebreanu spânzurat de unguri la data de 14 mai 1917, ca să citez ce scria pe cruce. Un mic ansamblu monumental a fost amenajat în acest loc, un obelisc, o scenă din lemn (de unde oare? :), un ultim colţ de românism în aşa zisa expansiune secuiască cu care ne tot bate la cap propaganda iredentistă.

DSC_2724

DSC_2725

Puţin mai încolo, la „punctul de graniţă” Ghimeș, facem un nou popas şi urcăm numeroasele trepte pentru a ne bucura de o frumoasă şi pitorească panoramă… românească. Aici inspectăm şi un mic bunker, destul de creepy, a cărui destinaţie nu am avut a o înţelege: deja toate înscrisurile informale erau în ungureşte.

DSC_2735

DSC_2739

DSC_2741

DSC_2747

DSC_2748

DSC_2749

După prânzul de la o pensiune numai de Victor ştiută, trecem măgura şi coborâm spre Miercurea Ciuc unde  luăm curba spre dreapta pentru a ajunge în Bălan, punctul de start al traseului către Hăşmaşul Mare.

DSC_2754

Numai ce am încheiat apoteotic concertul maşinal cu „Smoke on the water” şi iată-ne la ultima bere din civilizaţie, la terasa de dincolo de biserica catolică din Bălan. Mai departe ne aşteaptă un traseu nu tocmai lejer, presărat cu destule popasuri în care fiecare dintre noi îi uşurează sufletul împărtăşind celorlalţi problemele personale. Pe la vreo 4:30 după-amiaza, ne facem ajunşi la noua Cabană Piatra Singuratică unde gazdă e acelaşi Zoli pe care-l cunoscusem când mai venisem aici prima oară, în 2006!

DSC_2760

DSC_2764

DSC_2769

După ce facem puţină socializare (erau destui turişti, majoritatea maghiari, dar şi nişte românaşi din Ucraina) lăsăm bagajul, tocmim pentru noapte şi ciugulim repede ceva, apoi urcăm vioi pe Piatra „Unică”, aşa cum e numită în zonă, profitând de vremea excelentă. Sincer, la cocoţare îmi cam tremurau genunchii când mă trăgeam de cablurile de siguranţă, având în vedere că gustasem destulă ţuică şi dădusem cep şi la bidonul de vin, care dealtfel, era singurul bagaj pe care-l luasem cu noi în mica ascensiune. Sus ne bucurăm de peisaj, ne pozăm şi ne propunem să facem şi Piatra Ascuţită, urmând ca mâine să mergem pe Hăşmaşul Mare.

DSC_2782

DSC_2794

DSC_2799

DSC_2803

DSC_2807

DSC_2821

DSC_2833

DSC_2812

Zis şi făcut. Victor e cel mai în formă, eu cu Ionică mai la urmă, bânguind şi pasând într-una bidonul de la unul la altul. Zona este super faină, chiar am avut un moment de regret că nu mi-am adus camera video, am savurat destule privelişti montane doar cu ochii şi cu sufletul. Când soarele a tras primul căscat şi cobora alene spre crestele transilvane, noi numai ce ne înfiinţaserăm la crucea de pe Vârful Ascuţit. Din nou, păstrăm momente de linişte pentru a ne bucura de peisaj. Bidonul e undeva ieşit din decor, semn că oboseala îşi cerea deja drepturile.

DSC_2861

DSC_2878

DSC_2889

DSC_2904

Fără a mai rupe din timp, să nu ne apuce naibii noaptea, am pornit lejer înapoi spre Cabană, împărtăşind impresii. E adevărat, în apropierea unei stâni am cam deraiat de la traseu şi numai ce-l văd pe Ionică al nostru începând să urle ca un urs. Ceva nu era bine. Puţin spus. Situaţia avea să scape total de sub control şi mare noroc că am scăpat cât de cât cu bine.

Stâna cu pricina

Stâna cu pricina

Vreo cinşpe dulăi, aliniaţi ca un pluton de luptă, se îndreaptă lătrând spre noi. Ionică a considerat că animalele, fiind inferioare omului, nu ne vor ataca şi chiar se vor retrage după ce-l vor auzi ce voce înfiorătoare are. Cumva a avut dreptate, însă nu l-am luat în considerare pe cioban, un libidinos îndesat ungurean, care a sărit din stână ca o ghiulea şi s-a îndreptat în mare viteză spre noi urlând şi el la rândul lui de mama focului. In naivitatea mea am crezut că vine să alunge câinii, dar intenţiile sale erau cu totul altele. Melteanul numai ce ajunge gâfâind lângă noi şi-i şi aplică o bucată de băţ în spate lui Ionică înjurând şi blestemând că de ce-i atacăm stâna. Ce să mai zic, din punctul ăsta am cam început să dau rateuri vizuale şi de memorie. Când mă porneam la fugă, când mă reîntorceam spre Ionică, care, iritat la culme, s-a şi pus în gură cu baciul înfierbântat.

Tot așa cu gânduri de dezertare, privesc înapoi și văd că între cei doi se încinge o adevărată luptă corp la corp. Tragedia era că în mâna baciului apăruse o ditamai ranga de fier. Omul se opintește, se balansează spre partea dinapoi și dă să lovească cum o făcuse înainte. Ionică sfruntează atacul, îl parează cu brațul, îl apucă de rangă și-l trântește la pământ: „Dă, mă, ranga, n-auzi?” Nu mai zic zarva care o făceau câinii care ne-au încolţit din toate părţile şi se dădeau mari viteji în faţa stăpânului turbat. De nu ştiu unde a mai apărut şi un argat, pipernicit ce-i drept, dar după moacă intenţiile sale nu erau nicidecum de pace şi înţelegere. Conflictul a degenerat, ce mai… după câteva îmbrânceli și scheme kung-fu, am bătut cu toții în retragere fugind spre un brădiş din apropiere. Ura oierilor era nemărginită, nici acum nu-mi dau seama cu ce le-am greșit. Tot îndemnau câinii să ne rupă, înjurau şi aruncau cu pietre de parcă le călcasem pe inimă, le arsesem grajdurile și le omorâsem mioarele. Mă repet, distanța față de stână era de vreo 20 de metri, mare noroc am avut că am scăpat în final doar cu o sperietură grozavă și câteva zgârâieturi!

După ce ne-am regrupat şi am evaluat pierderile, ne-am decis să mergem la cabană că nu era chip să te pui cu psihopaţii ăştia uitaţi de lume.

Bineînţeles, la cabană toţi s-au adunat în jurul nostru pentru a afla păţania, mai ales Zoli, cabanierul care se jura că baciul ungurean e pâinea lui Dumnezeu şi nicidecum nu ar ataca vreun turist, vreodată. Eh, uite că ne-a atacat.  A fost pusă în calcul şi varianta de a suna la 112, însă circul şi hărmălaia care ar fi urmat ne-a determinat să renunţăm.

Pe la 1 noaptea ne-am retras la somn şi pot să spun că am dormit ca nişte prunci, cel puțin eu fiind uimit că dimineaţa pe la 6 când m-am trezit eram perfect odihnit şi liniştit.

DSC_2923

Ploaia ce a început să bată în acoperişul cabanei şi norul de ceaţă dens ca o lână ne-au vestit că aventura noastră nu va mai cuprinde vârful Hăşmaşul Mare şi foarte curând vom pleca spre casă.

DSC_2918

Dimineața

Am părăsit acest colț de rai având puterea de a ne păstra limpezi şi a lua cu noi părțile bune ale călătoriei. În viață mai sunt şi umbre şi evenimente sumbre care nu ai vrea să se întâmple, dar oare unde ar fi gustul, dacă nu ai pune în mâncare și sare şi piper?

ascutismulțumesc pentru poze: Ionică Photography

Where to invade next!

★★★★★★★★★
Regia: Michael Moore

invade next

De ce nu știm de chestiile astea? De ce nu le vedem în fiecare zi la știri? De ce nu ne bântuie vizual prin ziarele online, la fel ca propaganda alegerilor din SUA spre exemplu? Pentru că noi trebuie să avem senzația că trăim ca în sânul lui Avraam (sâc!), de aia! E adevărat, Michael Moore folosește în pledoaria sa extremele, compară lucrurile pozitive din Europa cu cele negative din America, dar, la o analiză mai profundă și raportată la o scară largă, diferența este copleșitoare. Peste toate, Moore este genial. De ce americanii, în loc să împrăștie bombe, războaie și moarte în lumea întreagă nu s-ar îndrepta spre o politică a păcii și a bunăstării, a libertății și integrității popoarelor, a fericirii? Cineastul premiat cu Oscar își ia această responsabilitate în propriile mâini și pleacă cu o legătură de steaguri americane sub braț să cucerească Europa! Prada sa de război va fi una ideologică și fantezistă. Să le luăm pe rând:
-In Italia muncitorii beneficiază de 8 săptămâni de concediu plătit și un glorios al 13-lea salariu! In SUA, doar dacă negociezi cu patronul ai două săptămâni de odihnă. Italienii trăiesc mult pentru că mănâncă bine, se relaxează îndeajuns și au timp să facă sex la discreție.
-In Franța se pune accent foarte mare pe alimentația din școli. Copiii mănâncă natural și beau apă multă. Moore le va întinde un pahar de Coca Cola, iar copiii îl vor privi ca pe un extraterestru.
-In Germania mai există încă clasa de mijloc. Și există bine mersi. Muncitorii stau în spatele unei industrii puternice care le aduce tuturor bunăstarea. La ora 14 ei termină serviciul și merg acasă pentru a se bucura de viață. Pentru a bea o bere la terasă, a alerga sau pur și simplu a savura pacea și timpul liber. Dacă vreun muncitor german se simte stresat, statul îi oferă gratuit 3 săptămâni de SPA!
-In Portugalia este LEAGAL consumul de droguri de orice fel: cocaină, marihuana, heroină, numește! Ceeee??? Cu toate acestea, rata infracțiunilor e foarte mică. Moore ajunge la o concluzie care pur și simplu te dă jos de pe scaun: in SUA, posesia celor mai infime droguri, încălcarea legii sub orice formă duce în general la închisoare. Câștigul sistemului american? Cei care sunt imprizonierati nu au dreptul la VOT! NICIODATĂ! Chiar după executarea pedepsei! Astfel, unu din trei cetățeni de culoare nu au dreptul la vot. In plus, zecile de milioane de deținuți sunt folosiți la diverse munci pe doar câțiva cenți… Sclavagismul a revenit, însă sub altă formă.
-In Norvegia sistemul penitenciar este foarte blând. Deținuții se pot bucura de camere individuale cu duș, televizor și tot confortul. Cu toate acestea, din nou, infracționalitatea este infinit mai scăzută decât în SUA.
-In Finlanda există cel mai puternic sistem de învățământ. Se spune că aici locuiesc oamenii cei mai deștepți din lume. Cu toate acestea, orarul școlilor nu depășește 30 de ore pe săptămână! In învățământul primar se fac chiar trei ore pe zi!!!
Paradoxurile continuă…. îți vine să te dai cu capul de pereți!
-In Slovenia învățământul este total gratuit! Moore reușește să obțină chiar o întrevedere de 45 de minute cu președintele țării, Borut Pahor.
-In Tunisia, țară musulmană nord-africană, femeile se bucură de o mulțime de drepturi printre care asistență medicală gratuită. Aproape jumătate din Parlamentul Tunisiei este format din femei.
-Islanda, prima țară din lume în care a fost aleasă o femeie în funcția de președinte (Vigdís Finnbogadóttir), cunoaște o înflorire economică demnă de invidie și datorită implicării sexului frumos în viața politică. După prăbușirea financiară din 2008, Islanda a tratat criza la modul cel mai eficient și s-a reabilitat într-o perioadă foarte scurtă. Zeci de bancheri au fost arestați și închiși.
Și exemplele continuă, nici nu mai știi, să râzi de umorul fin cu care Moore își învelește ofensiva, ori să-ți plângi de milă.
-In România…. slavă Domnului că Michael Moore nu a ajuns și în țara noastră. Cu siguranță că la noi nu ar fi găsit nimic bun.
Spre final, după marea invazie de tip one-man-army, Moore și-a îndesat ideile în tolba învingătorului și le-a dus acasă, în SUA, unde a constatat că de fapt, toate aceste principii erau de multă vreme cunoscute, ba chiar născute aici. De-a lungul timpului s-au risipit încet, încet în decor. Țara tuturor posibilităților a devenit o utopie. Visul american… un vis…. să nu zic coșmar.