Totul a început în urmă cu ceva ani, într-o seară prelungită cu poveşti sub lună, lângă un pahar cu prietenul meu Cristi cu care dealtfel mă văd foarte rar. El e mai umblat pe munţi decât mine, aşa că a avut întâietate la înşiruirea aventurilor trăite prin zeci şi sute de ture pe coclaurile patriei noastre. Şi, la un moment dat, cuprins de fervoarea momentului, i-am adresat cu emoţie în glas întrebarea întrebărilor:
-Cristi fecioraș de plai, care e cel mai frumos şi mai sălbatic munte din acest colț de rai?
-Pietrosul Bistriţei, mi-a răspuns aproape fără ezitare şi de atunci m-am tot zvârcolit şi frământat să ajung acolo.
Ziua cea mare a sosit cum nu se nimerea mai bine: un week-end de august, 6, 7, pe liber de la serviciu ce se anunţă cu vreme frumoasă şi soare peste Bucovina. La ora 6:00 dimineaţa îmi zvârleam dezinvolt rucsacul în porbagajul autobuzului care avea să mă ducă spre punctul de plecare. Cu Ştefan probăm apoi vişinata de la Prisăcaru, îl luăm de la ANL pe Ion, şi după ce sorbim o cafea fierbinte la Victor şi ne ajustăm echipamentele, la 7:30 demarăm spre Nordul Moldovei unde chipurile s-ar găsi cel mai frumos munte din ţară.
Ca orice frumuseţe rară, Pietrosul Bistriţei (1791 m) nu s-a lăsat uşor cucerit. In primul rând, podul de la intrarea pe insula cu cabana Zugreni avea ditamai poarta încuiată, aşa că am considerat că intrarea pe traseu se face prin altă parte. Am coborât pe Bistriţa după o altă trecătoare, nimic. Am revenit şi am inspectat barajul din amonte, nimic. Imposibil de trecut. Câţiva pescari de ocazie nu au fost în stare să ne lămurească pe unde să trecem, la o adică nici nu ştiau de Pietros. Imposibilă situaţie. Să fi pierdut aşa vreo oră învârtindu-ne pe malul Bistriţei până când cineva ne-a îndrumat înapoi la pod: „Cabana Zugreni e cumpărată de vreo sculă de barosan care a blocat intrarea să nu fie deranjat. Însă, cu puţin curaj, puteţi ocoli poarta pe balustrada podului…” Nu mai zic de nervii şi dracii ce ne cuprinseră, mai ales că era deja ora 15:30 şi riscam să ne întunecăm pe drum. Păi, băi băieţi de la Direcţia Judeţeană de Turism, voi ați auzit ce se întâmplă la Zugreni?
Cu chiu cu vai am trecut podul încuiat şi după ce am făcut o jumătate de roată de insulă pe partea dreaptă, am ajuns la vestitul stăvilar din beton pe care-l ştiam de pe internet ca fiind intrarea în traseu.
Prima dată ne ia în faţă un stâncăriş abrupt, aşa, ca de bun venit. Apoi poteca continuă tot în sus, cu încăpăţânare, unduindu-se pe o pantă ce oscilează între 45 și 90 de grade. Diferenţa de nivel până pe Pietros este de peste 1000 de m.
Cum mă tot chinui să-mi găsesc ritmul hidratându-mă ba cu vişinată, ba cu bere, numai ce-l văd pe Ştefan al meu alb la faţă cum îmi zice că i s-a făcut rău şi nu mai poate să urce, să-l las să moară. L-am calmat că e tânăr, i-am mai golit din bagaj, i-am cedat un bidon de apă minerală (nu există izvor pe Pietrosul Bistriţei, deci apa e vitală), l-am lăsat câteva minute să-şi tragă sufletul de fumător şi, când o mică pată roză i-a apărut pe obraz, am pornit din nou la deal.
Tot înaintând, din când în când mai facem mici popasuri pentru a admira împrejurimile în punctele de belvedere.
Apoi tragem un stop pentru un strop de vin de Dărmăneşti şi oleacă de odihnă că tare ne-am mai înmuiat. E cu siguranţă un traseu dur, nemilos, la care nu prea mă așteptam.
La drum din nou urmărind banda roşie care tot „ţopăie” printre stânci şi povârnişuri suind necontenit.
Eu după ea.
Mici bucurii culinare montane: afine la discreţie!
După vreo patru ore de gâfâială şi efort susţinut, iată-ne ajunşi pe vârful Bogolinu (1748 m) unde tronează o cruce imensă. Lăsăm rucsacii şi ne aşezăm pentru câteva momente de respiro, contemplare şi mai ales admiraţie. Ionică aruncă un ochi pe hartă şi ne indică vârfurile cele mai importante din împrejurimi: Giumalăul, Rarăul, Călimanii, Ceahlăul spre sud.
Razele soarelui binecuvântează frumoasele văi ale Bistriţei, ai spune că eşti la poarta Paradisului. Ferice de noi că am ajuns să fim părtaşi la astfel de bucurii, păcat că mulţi sunt cei care nu vor ajunge aici niciodată, prinşi fără scăpare în menghina civilizaţiei şi a propriilor slăbiciuni.
Facem şi planul de bătaie pentru mai departe: deoarece soarele coboară conștiincios spre apus, vom fi nevoiţi să campăm chiar aici, sub coama Bogolinului. Tabloul din faţă va fi creasta Pietrosului.
Că am scăpat de stres şi ne vedem cu corturile instalate, să dăm cep bidoanelor şi cuţit conservelor. Meniul serii e format din fasole cu şuncă şi cârnaţi prăjiți, stropiți cu vin de Cireşoaia. Să nu uităm importanţa focului care va ţine departe animalele sălbatice, însă lemnele fiind ude, mai mult ne-am afumat.
Când s-a întunecat, am urcat din nou spre vârful Bogolinu pentru a admira luminile dinspre Vatra Dornei şi cele dinspre Calea Lactee. Bineînţeles, nu a lipsit şedinţa foto cu expunere lungă şi spoturi luminoase îndreptate spre cer. Idei.
Reîntorşi la bază, am continuat la poveşti cu damigene şi filozofii eterogene până adânc în noapte, luptându-ne care cu bidonul de vin, care cu dozele de bere. In cele din urmă ne-am retras în corturi în aşteptarea lui moş Ene, bineînţeles ascultând „Alpinistul convins”, alias Toma Caragiu.
Noaptea am avut şi un musafir care a orbecăit prin oala de fasole, sau mai bine zis, am avut de-a face chiar cu gazda locului. Norocul nostru că plasele cu mâncare le-am agăţat la vreo 30 de metri într-un brad. Dimineaţa, gazda a revenit făcându-și simțită prezența printre brazi rupând crengi, dar urletele noastre de „bun venit” a pus-o pe fugă. C-a fost urs, mistreţ sau ciută, cerb, n-avem de unde şti, cert este că am tras şi sperietura adiacentă unei adevărate aventuri.
După protocolul de dimineaţă (cafea, vin, vişinată, bere, mic dejun, ţigară), am pornit din nou la drum pe o ceaţă destul de deasă şi vaporoasă. Cam într-o oră am ajuns şi pe Pietrosul Bistriţei (sau Pietroșii, pentru că practic erau două vârfuri nemarcate în vreun fel) și tot urcând şi coborând piscuri și vârfuri, aproape pe nesimțite am terminat întreaga creastă și am coborât în pădure. Nu degeaba multi compară Pietrosul Bistriței cu spatele unui balaur.
După ce am traversat Curmătura Prislopului și ne-am înfruptat din nou cu afine, am ajuns într-un târziu în poiana în care voiam iniţial să campăm. Vreun kilometru mai încolo am tras stânga și era cât pe ce să ne rătăcim. Noroc cu Victor care, precaut, a observat eroarea și cu harta de pe telefon în mână ne-a îndrumat spre drumul forestier care se afla, pierdut, în dreapta. Am uitat să menţionez: marcajul bandă roşie dispăruse subit, lăsând turistul la voia întâmplării. Altă bilă neagră pentru organele abilitate. Fără Victor și hartă ajungeam în altă parte.
Tot coborând apoi printr-o tăietură, am descoperit în sfârșit poiana stânii și, după ce ne-am revigorat bând apă din jgheabul scobit din trunchiul unui copac și am mai studiat harta, ne-am îndreptat spre Rusca.
Din nou ceaţa ne-a îngreunat căutările benzii roșii care la fel de subit a reapărut, însă, odată drumul forestier regăsit, nu puteam ajunge decât la destinație.
După ce o căprioară ne-a tăiat drumul luându-și cumva „rămas bun”, următorii 6 kilometri i-am bătut la marş forţat, având în minte doar prima cârciumă pe care o vom găsi și în care ne vom desfăta cu câte-o bere rece.
Păcat că a fost doar o iluzie… în Rusca n-am întâlnit ţipenie de om, d-apoi vreo dugheană deschisă, aşa că, după ce Victor s-a repezit spre Zugreni să aducă maşina, am plecat resemnaţi, dar împliniți, spre casă.
Și da, băi Cristi, ai avut dreptate!
mulțumesc pentru poze: Ionică Photography
Brtlnl's Blg 